Într-o frumoasă dimineaţă de toamnă, cu mic, cu mare, ne-am uitat la Ratatouille. En famille, desigur, aşa cum văzusem, pe rînd, Shrek, Ice Age, Pocahontas, Tarzan, Mica sirenă, Shark Tale, Chicken Little şi alte filme de desen animat. De fapt, nici nu ştiu dacă mai sînt, propriu-zis, desene animate, pentru că sînt făcute cu tehnologii şi perspective atît de noi, încît reprezentarea domeniului s-a schimbat şi ea.
Fără să cad în infantilism, am fost de fiecare dată fermecat de povestea de pe ecran, răsucită ingenios şi actualizată savuros, prin trimiteri mai transparente sau mai subtile la realitatea cotidiană (şi culturală, în sens larg). Spre surprinderea mea, juniorul, de ani şapte, gustă în primul rînd aceste aluzii, parodii, trasoare umoristice şi ironice, nelăsîndu-se captat integral de povestea în sine. De pildă, din splendidul Chicken Little, replica lui favorită este "Darth Vader e chiar tatăl lui Luke?", întrebarea pe care un personaj le-o adresează imediat extratereştrilor abătuţi pe Pămînt. Într-adevăr: pe cine să contezi în adeverirea acestei filiaţii (dincolo de războiul mitic dintre Sith şi Jedi) dacă nu pe nişte tipi veniţi din altă galaxie?
Revenind la Ratatouille, istoria unui şoricel care se zbate să-şi afirme talentul (geniul) gastronomic, filmul trebuie neapărat văzut. Este absolut delicios, de la un capăt la altul, şi a nu-i aloca aproape două ore din existenţa ta ar fi o eroare impardonabilă. Lumea şoarecilor şi lumea oamenilor, separate printr-un conflict milenar, ajung aici la o fericită conjuncţie, prin convingerea adîncă a lui Remy că îşi poate depăşi condiţia. Că poate face mai mult decît să fure mîncare din gospodăriile oamenilor sau să scotocească prin gunoaiele lor. Cel ce-i întreţine visul e marele bucătar parizian Auguste Gusteau, a cărui deviză este "Oricine poate să gătească". Cei care vor să spulbere acest vis în curs de realizare sînt - categorial - mai întîi şoarecii, apoi oamenii. Remy are parte însă şi de obstrucţii ori rezistenţe individuale. Dacă Anton Ego, temutul critic culinar, e urît de mai toţi, Skinner, patronul parvenit, ne devine odios pe parcurs. El ia mitul dispărutului Gusteau şi îl exploatează la modul josnic-industrios. Îi foloseşte imaginea simpatică pentru a vinde tot felul de semipreparate şi alimente congelate, în logica globalizării.
Pe acest front de luptă îşi face apariţia noul combatant, micuţul sensibil, inteligent şi - înainte de toate - talentat, pentru care gătitul este o artă, la fel ca şi degustarea, la fel ca şi îngurgitarea. Fiindcă şoricelul nu se poate face văzut fără a stîrni, imediat, un val de aversiune omenească, el se ascunde sub boneta unui tînăr stîngaci, dirijîndu-l prin... trageri de păr. Cuplul dă rezultate formidabile, faima restaurantului începe să se refacă. Reduta încă de cucerit este răutatea: cea profesională, a criticului Anton Ego, şi cea gratuită, a unor oameni pentru care performanţa culinară, arta pentru artă, nu înseamnă nimic.
Finalul e memorabil. Skinner şi alţi ticăloşi bipezi se scufundă în propria mediocritate. În schimb, temutul critic se declară înfrînt. Mîncînd un Ratatouille ca la mama lui, el vrea să-l cunoască pe bucătarul care a realizat o asemenea minune. Şi, cunoscîndu-l, nu are nici o problemă în a-l numi pe şoricel cel mai mare bucătar din Franţa. Chiar dacă, pentru asta, îşi va pierde rubrica.