Adevărul este că nici nu te gândeşti că ai de-a face cu creaturile alea mizerabile pe care le mai vezi uneori la ghena din spatele blocului. Şi nici nu ţi se mai pare că eşti în acel cinematograf de pe Bulevardul Kogălniceanu în care acum câţiva ani, umblă vorba, guzganii ieşeau la plimbare între rânduri, în timpul proiecţiei. Noul film de desene animate produs de Pixar şi regizat de Brad Bird este, în era toleranţei, o foarte simpatică pledoarie în favoarea acestor animăluţe oropsite şi acuzate că au îmbolnăvit generaţii întregi de oameni de-a lungul secolelor. În consecinţă, minorităţile (dacă se poate vorbi în aceşti termeni, dat fiind faptul că unde vezi un şobolan, mai trăiesc alţi 15 - spune ştiinţa) sunt revalorizate, iar onoarea şobolanilor salvată printr-un singur element, Remy, care din mizeria provinciei franceze, unde se alimentează nediferenţiat din gunoaie, visează să ajungă maestru bucătar la Paris.
Ratatouille e, într-adevăr, una dintre cele mai bune producţii Pixar. Are poveste, are personaje, umor, acţiune şi un Paris de toamnă - cu umbre şi soare la apus - care te face să vrei să îţi iei bilet de avion. Cică Brad Bird şi echipa lui s-au documentat la faţa locului, chircindu-se ziua în canale şi degustând seara delicatese prin restaurante. Cert este că Parisul e un personaj aparte în film, un amestec de mirosuri şi de tonuri de culoare. Dar poate cel mai mare atu al filmului sunt personajele Remy şi Anton Ego. Primul e şobolanul al cărui simţ olfactiv nu e egalat decât de arta de a combina ingredientele, iar al doilea este cel mai dur critic de restaurant din Paris, un fel de monstru frate cu Frankenstein, al cărui birou are forma unui sicriu, dar care va fi definitiv răpus şi sedus de talentul şi natura inedită a bucătarului-şobolan.
Ratatouille e un film pentru care eticheta de "pentru toate vârstele" sună adevărat. De aceea, el intră pe ecranele noastre şi în versiune subtitrată, şi în versiune dublată în română, spre uşurarea părinţilor.