De la o vreme, primesc tot mai des pe e-mail, de la persoane prieten(oas)e, mesaje conţinînd imagini minunate (flori, peisaje sau animale, de regulă), muzici relaxante şi, mai ales, sfaturi înţelepte despre viaţă, dragoste, familie, "gestionarea" carierei - relaţiile cu alţii, în general. Scopul lor, declarat explicit ori deductibil, este acela de a-i produce destinatarului plăcere, bucurie, de a-l îndemna la reflecţie, de a-l ajuta să se împace cu sine şi cu semenii mai mult sau mai puţin insuportabili din jur. Recunosc că, în ceea ce mă priveşte, ele funcţionează; pînă la un punct, oricum. (Enervante, în schimb, sînt mesajele care, după modelul din copilărie al "lanţului Sfîntului Anton", îţi cer în final să le expediezi mai departe unui număr de cunoscuţi, promiţîndu-ţi toate fericirile din lume, dacă te execuţi, şi ameninţîndu-te, dimpotrivă, cu tot soiul de calamităţi, dacă nu o faci.) În plus, citesc pe un site american foarte serios, dedicat sănătăţii şi, în genere, stării de well-being, că, de pildă, filmuleţele cu sau fotografiile de pets (căţei, pisici, poate că şi papagali, peşti ori, de ce nu?, şerpi) nu sînt doar amuzante şi simpatice, dar sînt şi responsabile - constatare ştiinţifică! - de sporirea producţiei cerebrale de endorfine, serotonină şi alţi furnizori interni de fericire. Ori, măcar, mulţumire.
Acesta este, de fapt, şi scopul ultim - sau prim, sau amîndouă - al artei. Dacă punem între paranteze mofturile şi ifosele de dată, istoric vorbind, recentă privitoare la rolul şi misiunea artei şi artistului ş.a.m.d., dacă uităm şi preţul la care s-au ridicat, în timp, feluritele specimene ale creativităţii umane (lucrările plastice, de pildă), avem şanse să ne amintim că, la urma urmei, pictura, muzica, literatura, teatrul, dansul, sculptura, filmul s-au născut din impulsul unor oameni de a le "vorbi" celorlalţi despre realitatea comună, într-un mod care să declanşeze bucurie, încîntare, satisfacţie, sursa acestor sentimente fiind, pe de o parte, înfăţişarea nouă, surprinzătoare sau pur şi simplu agreabilă a respectivului segment de realitate în opera de artă şi, pe de altă parte, îndemînarea în sine a artistului. Indiferent care a fost sentimentul aflat la originea unei cărţi, a unei statui, a unei bucăţi muzicale, indiferent, altfel spus, dacă artistul era vesel ori trist, sătul ori flămînd, proaspăt îndrăgostit ori tocmai abandonat, calm ori furios, mulţumit ori revoltat - ba, aş îndrăzni să zic, indiferent dacă dorea acest lucru ori exact contrariul lui, deşi, cred eu, gîndul rău nu e cu adevărat rodnic şi, oricum, rodul său nu are viaţă lungă -, creaţia lui urma să exercite, într-un fel sau altul, un efect pozitiv asupra receptorului. Indiferent de "conţinutul" propriu-zis al acestei creaţii. Lăsînd deoparte exemplul prea frecventat al tragediilor antice, unde mulţimea de întîmplări teribile, abominabile etc. avea ca intenţie declarată "purificarea" sufletească a spectatorului (faimosul katharsis), şi oprindu-ne la cea mai cunoscută, probabil, piesă de teatru a tuturor timpurilor, Hamlet, descoperim că, în ciuda morţii eroului, la final, "mesajul" transmis de Shakespeare este, simplu spus, unul tonic: prinţul i-a pedepsit pe toţi cei vinovaţi de uciderea tatălui său şi de "putreziciunea" din Danemarca şi dispare, la rîndul lui, ca ultim vlăstar bolnav (întrucît vinovat, totuşi, de a fi provocat moarte) al acestei lumi bolnave. "Grila" poate fi aplicată oricărui produs artistic superior, cu acelaşi rezultat.
Această deschidere spre lumină, această finalitate esenţialmente optimistă, această bună voinţă, adică voire de bine, este ceea ce lipseşte din covîrşitoarea majoritate a pieselor româneşti noi. Pe urmele unor modele literare şi cinematografice (mai ales autohtone) aducătoare de laude, aplauze şi bani, tinerii noştri dramaturgi construiesc, alături de cel real, căruia îi face sumbru ecou, un univers întunecat, nu atît trist cît întristător, populat aproape în exclusivitate de monştri morali, furnicînd de făptuiri odioase şi lipsit de orice umbră de speranţă, un univers unde rarele fiinţe necorupte sfîrşesc jalnic şi fără urmări şi unde nu există nimic care să anunţe, fie şi în viitorul cel mai îndepărtat, o eventuală redempţiune. Mai mult, spectacolele a numeroşi regizori români contemporani, deşi au ca punct de plecare texte din marea literatură dramatică, în care, cum spuneam, viziunea stenică este întotdeauna prezentă, converg spre aceeaşi "estetică" a urîtului, a mizeriei (materiale şi spirituale) fără leac, a deprimării şi dezolării. Am mai vorbit aici despre această (cum să-i zic?) pornire morbidă. Fără îndoială, viaţa de azi din România oferă destule argumente în favoarea ei - de n-ar fi să ne gîndim decît la acel fioros slide-show care circulă, şi el, pe mail-uri sub denumirea Welcome to Romania! sau Bun-venit în România! şi pe care, privindu-l, te poţi dezgusta prompt dar temeinic de ţară şi cu deosebire de locuitorii ei. Totuşi, explicaţia aceasta nu mi se pare suficientă. La urma urmei, Rusia lui Dostoievski - care, să nu uităm, scăpase "la mustaţă" de condamnarea la moarte prin execuţie - nu arăta, inclusiv în romanele lui, mult mai încurajator. Cu toate astea, cînd îţi aminteşti de Fraţii Karamazov nu scîrba te cuprinde. Dar poate că acesta e răspunsul: de Fraţii Karamazov îţi aminteşti.