Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Îngerul necesar

Îngerul necesar - ... sau demonul nevropat?


Cinemagia, octombrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Merită să faceţi o vizită pe www.ingerulnecesar.ro, pentru a vedea un site de film care-şi poate revendica aproape cu prisosinţă şi calificativul site de site. Profesionist construit, de o simplitate şi frumuseţe plastică remarcabile, cu o dinamică sobră a paginaţiei şi imaginilor (plac în special glisările stânga-dreapta ale fragmentelor de text şi fotografiilor), ba chiar bilingv - ca orice site care se respectă, cu atât mai mult cu cât îi aparţine unui cosmopolit ca Gheorghe Preda, a cărui personalitate artistică în continuă devenire a fost influenţată de un crucial sejur la Paris, şi care recunoaşte că nu are o relaţie prea bună cu România, motiv pentru care nici n-a prea arătat-o în film. Cred că singurul element 100% identitar din imaginea acestuia este cadrul cu soclul Statuii Aviatorilor. (Mai există şi două secvenţe de pe străzile ce încadrează fostul Bancorex, dar recognoscibile numai pentru bucureştenii împătimiţi.) În rest (şi în fapt), filmul lui Preda se desfăşoară programatic într-un non-geografic (şi non-human, în ultimă instanţă) no man's land (şi no woman's land), cu spaţii fără identitate, străzi lipsite de figuranţi, clădiri lipsite de orice personalitate şi umanitate. Aminteşte, în acest sens, de lumea aseptică şi robotizată din Den brysomme mannen / Bothersome Man - nu întâmplător, porneşte de la un citat din Kafka (autorul la care trimitea inevitabil - deşi, din fericire, deloc explicit - filmul lui Jens Lien), la care chiar face trimitere explicit, printr-un citat desprins din Caiete... (şi inclus în prolog) ca şi prin iniţiala cu care e semnată scrisoarea misteriosului stalker (inclusă în epilog): K.

Un K pe care titlul îl declară "înger" ("necesar"), deşi autorul a avut în vedere cu totul altceva - după cum singur mărturiseşte, cu candoarea-i binecunoscută: "am vrut să fac un film despre seducţie - despre o seducţie, în ultimă instanţă, inutilă" (de unde şi ironia "necesarului" din titlu). Folosind aceeaşi tactică a pistelor false, documentaţia filmului include câteva citate din Andrei Pleşu, Despre îngeri, Humanitas, 2003, însoţite de o selecţie de reprezentări plastice: Boticcelli, Zenale, Antonello da Messina, Ghirlandaio, Fra Angelico, van der Weyden, etc. Căci nimic din portretul compozit, reasamblat prin efecte, al lui K, nu aparţine categoriei angelicului. Tot ce putem deduce din misterioasele sale semne şi prezenţe este că acest K este o entitate cu puteri apreciabile, probabil fantastică şi sigur scăpată de sub control - cu tendinţe nevropate clare, într-un mod care ne mai aminteşte şi de crizele schizo-paranoide ale lui HAL-9000. Îndrăgostit de muritoarea Ana, K o hărţuieşte haotic, cu mesaje, cadouri şi alte manifestări pompoase, răvăşindu-i viaţa şi, într-un târziu, devenind chiar destructiv ("exterminator", cum tatonează autorul în confesiunile sale). Întrucât Preda acordă o libertate totală imaginaţiei spectatorului (impunând doar câteva jaloane printre care mobilitatea e garantată), ne-am putea închipui, eventual, că acest demon nevrozat e de fapt un "înger căzut" - dar nimic nu fixează definitiv acest concept căci, cum spuneam, nu e un film de personaje, ci oarecum de stare (acea seducţie entropică - deloc întâmplător, următorul proiect al lui Preda se referă tocmai la entropie - care sfârşeşte prin a deveni destructivă) şi de imagine - în sensul cel mai larg al cuvântului.

Şi ajungem aici la al doilea pol al relaţiei determinante care ar fi putut face ca Îngerul necesar să fie atât de atipic: produsul simţirii lui Preda porneşte, eminamente, de la imagini. De aceea e atât de vizual. Indiscutabil, dintre cele câteva componente reuşite ale filmului (imaginea, muzica, montajul şi scenografia de decor), prima e cea dintâi (şi invers). Efectiv, fiecare cadru e un tablou de un fel sau altul (pictural, fotografic, scenografic, arhitectural sau publicitar). Dacă îşi închipuie cineva că exagerez, îl invit (din nou) să viziteze siteul: acolo se pot contempla în linişte (şi gratuit), secunde întregi, câteva dintre cele mai expresive fotograme ale filmului. Indiscutabil, cele mai reuşite sunt imaginile din imposibila casă a protagonistei, cu spaţiile imense, dezumanizate şi divizate crud în alb şi negru, înghiţind complet personalitatea vulnerabilei lor locatare (o vulnerabilitate în paradoxală opoziţie cu aparenta putere pe care o sugerează atât starea ei materială, cât şi aptitudinile artistice). N-ar fi rele nici exterioarele, mai ales prin trucul de a le depersonaliza total, în încercarea îndrăzneaţă a lui Preda de a eluda România şi a-şi proiecta viziunile într-un soi de universalitate derizorie, vag europeană.

Aşadar, autorul începe prin a simţi vizual - ca o reşapare a celebrului "simţ enorm şi văz monstruos", în care enormitatea simţurilor e autocenzurată ("am vrut să fac un film rece, farmaceutic, impecabil vizual, aproape fără emoţii"), iar monstruozitatea se sublimează în automatisme inumane - după care îşi schiţează o eboşă de story cinematografic pe care să-şi grefeze succesiv stampele şi gravurile din ochiul interior. În cheia aceleiaşi ambiguităţi şi parţialităţi fundamentale, povestirea îşi refuză un început şi un sfârşit propriu-zise, precum şi majoritatea reperelor structurale ale dramaturgiei cinematografice, situându-se cu un pas mai aproape de dezideratul "filmului de stare" pe care îl ratase total După ea - film de reţinut în conjuncţie cu Îngerul necesar, din mai multe puncte de vedere (începând şi sfârşind cu remarcabila decizie de a eluda viziunile minimaliste şi "mizerabiliste" - cum le numeşte o cutezătoare invenţie lingvistică de dată foarte recentă - în favoarea unor ambianţe aşa cum trebuie, cu vile, maşini 4x4, canapele crem moi ca untul şi, în genere, un aer de "românul s-a născut bogat". Lăudabilă această tendinţă, cu atât mai mult cu cât, dacă pelicula Cristinei Ionescu era doar un exerciţiu de stil incipient, filmul lui Gheorghe Preda chiar ar încerca, pe ici, pe colo, să creioneze anumite idei). Nu încape nici o îndoială că Preda e mai împlinit artistic decât colega lui, poate şi datorită meticulozităţii sale multilaterale ("sunt de un perfecţionism insuportabil", declară autorul). Pe acest crochiu de scenariu se juxtapun intervenţiile lui K şi reacţiile Anei (şi, pentru un scurt răstimp, ale lui Stan, poliţistul introdus în poveste ca să dispară şi să creeze încă o pistă deliberat nerezolvată). O iluzorie justificare, ca într-un joc de oglinzi, survine prin intercalarea insistentă a amintirilor din copilărie - în care Ozana cea limpede şi frumos curgătoare e înlocuită de o curte interioară sordidă, deliberat carcerală, amintind de decorul obsedantelor flash-uri din Duminică la ora şase, iar personajul dominant e o mamă violentă, care-şi terorizează fetiţa cu lecţii de pian; nici nu e de mirare că stresul de-o viaţă s-a transpus într-o formă de astmă incurabilă, care adaugă un factor conflictual în plus peste cele câteva deja antamate.

Ar mai merita, poate, să menţionăm în treacăt episodul fantomaticului spital pe care-l simţim suspendat precar undeva între două universuri (nu întâmplător, pare să se afle cam pe şoseaua de centură a capitalei; Stan indică pe hartă sectorul dintre Chitila şi Ciorogârla), impresie întărită de halucinantul dialog cu doctoriţa (sau asistenta) unguroaică şi infirmiera (sau translatoarea) brunetă - interesant e că acest mic coşmar (din nou) kafkian prilejuieşte şi unul dintre rarele momente în care falsitatea personajelor nu deranjează (pe lângă dezinvoltura adusă cu sine de Constantin Florescu în toate cele câteva secvenţe unde e folosit). De asemenea, singurul loc din lume unde efectul insolit al secvenţei se ratează va fi Ardealul - în rest, pentru oricine n-a prea auzit-o, limba maghiară sună într-adevăr teribil de straniu.

De asemenea, n-ar fi bine să ignorăm nici segmentul final, când se dorea ca lucrurile, în intenţia autorului, să "scape complet de sub control". În opoziţie cu tensiunea care s-ar fi voit proprie acestei zone din jurul unui eventual deznodământ, accidentul de bicicletă suferit de compozitoare, sub privirea impasibilă a impersonalei stretch-limo k(afk)iene, e sec, nedramatic şi nedramaturgic. Dezvăluit în sfârşit vizual (prin altă decizie extrem de discutabilă a filmului), micul caporal demonic îşi instruieşte acolita să cheme o ambulanţă, reuşind să demonteze parţial misterul tocmai când aceasta izbutise, mai mult sau mai puţin, să se înscrie pe un grafic oarecum ascendent - acelaşi trend menţinându-se şi prin scrisoarea epilog, care oferă justificarea imaterială a unui "încă nu eram pregătit să te întâlnesc" - urmat de o concluzie cu semnificaţia: dar eu totuşi te iubesc, şi ca semn că nu glumesc, colo jos mă iscălesc: K (evident).

Aşa cum am menţionat pe parcurs, în ton cu aceste ambiţii absolut acceptabile şi întru totul incitante ale autorului, filmul se distinge la capitolele imagine, muzică, montaj şi decoruri. Am vorbit deja despre indiscutabilele virtuţi ale fotografiei lui Silviu Stavilă, şi numai spiritul obiectivităţii ne impune să-i atragem atenţia că, într-una dintre cele mai autoexigente secvenţe, cea a concertului cu pichamăr şi polizoare, a avut câteva mişcări de cameră scăpate de sub control (din fericire, compensate rapid de ritmicitatea şi simţul precis ale excelentei monteuze Laura Georgescu-Baron - care, ca şi în După ea, contribuie decisiv la dresul busuiocului). De asemenea, sarcina imagistică e de o densitate de-a dreptul indigestă: literalmente, fiecare plan e agresiv de elaborat - chiar şi cele mai simpl(ist)e - astfel încât posibila armonie de ansamblu a deciziei plastice se estompează ca strivită sub o ploaie de declaraţii vizuale prea stridente. Altminteri, însă, Stavilă e un profesionist admirabil, inclusiv prin performanţa de a transmite claustrofobia acelor locuinţe inuman de spaţioase, încărcătura sufocantă a decoraţiunilor interioare minimaliste, sărăcia deplină a opulenţei materiale - şi, în genere, falsitatea unei vieţi de tip "acvariu" (concept pe care Preda însuşi pedalează insistent, atât la nivel plastic şi scenografic, cât şi îngrijindu-se să-l percepem, conştientizăm şi înţelegem cu cea mai deplină certitudine, prin explicitarea lui în secvenţele cu splendidul peşte exotic, în splendidul său acvariu, suprapus peste splendida faţă a Ancăi Florea; ba chiar şi într-o replică - confirmând plenar impresia predominantă, de prospeţime şi ingenuitate studenţească, a întregului film: tot timpul simţim că Gheorghe Preda ar vrea să ne spună ceva. Nu degeaba, el are curajul de a refuza orice concesii făcute comercialului - cu excepţia stratului publicitar, că de, nici un film nu se face pe ochi frumoşi - şi de a se declara un adept al "filmului de artă"). E limpede că, aşa cum Ana Coman priveşte peştele în acvariul său, K o priveşte pe ea în acvariul ei. La rândul lui, Preda îi priveşte pe ei, iar noi îl privim pe Preda. Dacă, la un moment dat, vom constata cu stupoare că, la rândul nostru, ne aflăm într-un acvariu în care ne contemplează, de undeva din au-délà, peştele Anei Coman, înseamnă că ciclul se va fi închis ireductibil, imuabil şi inefabil.

Cristian Lolea, pe de altă parte, se impune şi el ca un compozitor de real talent, şi chiar mai mult decât atât - încununându-şi cu succes turul de forţă al compunerii unei muzici de film stratificate pe trei paliere: produsele finite ale Anei Coman, muzicile rudimentare din capul ei (atât cu ocazia căutărilor componistice, cât şi în momentele când emoţiile şi tensiunea ar fi trebuit să atingă paroxismul) şi, în sfârşit, muzica "de comentariu", propriu-zisă a filmului.

Aceeaşi concepţie uscată, aseptică, i se circumscrie şi distribuţiei - o galerie de personaje puţine la număr şi schiţate sumar, folosite de autor mai mult ca "mobilier uman mobil" decât ca făpturi însufleţite. Am spus deja că, în rolul poliţistului (care, printr-un alt paradox, ar fi trimis la stereotipie, cinism, automatism), Constantin Florescu e unul dintre cele două personaje fireşti, alături de Anca Florea, căreia de asemenea îi reuşesc nu puţine replici din cele câteva pe care le are de rostit, la intervaluri de o respiraţie amplă, pe tot parcursul filmului. Dincolo de frumuseţea ei indiscutabilă, cu sugestii de expresivitate care au şanse mari de a fi exploatate totuşi constructiv, în viitor, Anca Florea îşi confirmă aceeaşi sensibilitate şi posibilă dezinvoltură din După ea, în aşteptarea unei reale valorificări.

18 octombrie, 2007, h. 22:00-23:58
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Îngerul necesar


5 comentarii

  • Nedumerire
    Toma [membru], 05.05.2008, 13:15

    Un pitbull fără colţi... Se străduieşte să îmbrace nimicul acestui film într-o analiză lungă şi profesională.
    Oare de ce? Prieten cu regizorul? Altfel, nici el nu reuşeşte să NU spună, mai mult sau mai puţin printre rânduri, că filmul e un monument de stupiditate şi snobism.
    Am intervenit tocmai pentru că îl apreciez pe M.C. .

  • RE: Nedumerire
    Pitbull [membru], 12.07.2008, 03:48

    Iatä si räspunsul:
    Färä a fi prieten cu Gicä Preda, îl cunosc vag si mi-e destul de simpatic. Dar mai stiu si cä e unul dintre acei oameni care primesc greu critica... tinzând sä se supere, când li se pare cä sunt atacati prea virulent.
    Gicä e la debutul în lung-metraj, deci are nevoie de observatiile noastre, pentru a evolua spre bine. Dacä-mi exprimam prea brutal aprecierile negative, mä tem cä i-as fi provocat doar o reactie de respingere, astfel neajutându-l cu nimic. De aceea, desi foarte incisiv fatä de filmul lui, am optat pentru aceastä formulä subtil-binevoitoare, care insista mult asupra intentiilor autorului.
    ...Si, din câte am aflat, procedeul a reusit. Gicä nu s-a revoltat, ba chiar mi-a asimilat constructiv remarcele si argumentele. Ceea ce-mi dä un nespus sentiment de utilitate.

  • RE: RE: Nedumerire
    Toma [membru], 14.07.2008, 11:20

    OK, se poate şi aşa... Poate ai dreptate. Să înţeleg că ceilalţi, cu care eşti mai incisiv, suportă bine critica?...
    Poate voi avea ocazia să îmi testez şi eu gradul de suportabilitate, măcar pentru scenariu.

  • RE: RE: RE: Nedumerire
    Pitbull [membru], 14.07.2008, 13:24

    Nu, nici ei nu sunt receptivi - dar, în acele cazuri, nu recurg la amabilitate, fiindcä n-ar avea nici un rost, sunt încopistrati în propria infatuare... iar virulenta mea nu li se adreseazä LOR, ci cititorilor/spectatorilor... pentru a clarifica ierarhiile valorice.

  • RE: RE: RE: RE: Nedumerire
    cornelpopescu [membru], 21.07.2008, 09:00

    Pe mine ca spectator si cititor de cronici de film nu ma intereseaza deloc cum accepta sau nu criticile un anumit regizor indiferent de felul lui de a fi, ma intereseaza sa vad filme bune (dupa standardele mele) si sa citesc cronici bine argumentate.

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Nişte Titani - Clash of the Titans, Iulia David
 Era oare necesar...? - Îngerul necesar, Codruţa Creţulescu
 Îngerul se-mbracă de la Preda - Îngerul necesar, Alex. Leo Şerban
 Alb-albastru - Îngerul necesar, Andrei Gorzo
 Ce vină are îngerul? - Îngerul necesar, Iulia Blaga
 Toate articolele despre Îngerul necesar


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer