Îngerul necesar - debutul în lungmetraj al lui Gheorghe (Gică) Preda - este un film necesar. În primul rînd, pentru autorul lui: Preda nu face parte dintre "decreţei", este din generaţia intermediară, iar acest debut îndelung amînat poartă toate semnele dorinţei regizorului/scenarist/scenograf de a "rupe gura tîrgului". În acelaşi timp, este un film necesar pentru cinematograful român de azi: demonstrează că nu există o unică direcţie - aceea a aşa-zisului "mizerabilism" reprezentat de Mungiu, Puiu, Muntean -, că există o diversitate de stiluri şi că te poate interesa şi altceva, ca autor, decît "felia de viaţă", etc.
Toate bune şi frumoase (iar Îngerul necesar chiar e un film frumos; prea frumos pentru binele lui, chiar!), doar că, odată ce te poziţionezi în afara unei tendinţe, ba chiar dai cu tifla trendului dominant, e bine să te blindezi cu ceva mai mult decît nişte cadre bibilite. Or, ăsta e păcatul major al Îngerului...: autorul a mizat prea mult pe "look" şi nu i-a păsat de substanţă (adică de scenariu). Scenariul e atît de subţire (o fi "minimalist"?) încît filmul seamănă cu nişte haine de firmă care umblă singure pe un podium; pînă şi "manechina" angajată să le prezinte (Anca Florea) e inexistentă...
Cred că Gică Preda este victima (liber-consimţătoare) a unui bovarism care nu e numai cinematografic. Ca pentru orice om venit din mediul rural, contactul cu Capitala a reprezentat şansa de a-şi "depăşi condiţia" şi de a se integra; ca şi ilustrul său omonim, autorul Moromeţilor (care s-a integrat în istoria literaturii), Preda s-a integrat şi el în ceva - într-un Stil. Şi-a înăbuşit originile cultivînd un estetism aproape ezoteric. Îngerul necesar ilustrează necesitatea lui Gh. Preda de a trăi în Acea Lume (a Stilului) pe care a visat-o dintotdeauna. Nu este o "poveste" - povestea (care e a lui Preda) se încheie cînd începe filmul; este un drog.
Hiba majoră a Îngerului... nu este nici faptul că autorul vrea să controleze totul (asta ar trebui să facă orice autor care se respectă), nici acela că ceea ce arată el în film nu se pupă neam cu realitatea (nicio problemă: există şi basme). Este divorţul comic între sofisticarea "lookului de firmă" şi sărăcia (de angro) a poveştii: o fată frumoasă care trăieşte într-o vilă "design" (cu baie confort 2...), compozitoare astmatică, este urmărită cu albastrul de o fiinţă misterioasă (ea preferînd albul); "thriller"-ul se sufocă foarte devreme în lipsa de aer a poveştii bicolore şi, pe la jumătatea ei, deja nu mai are suflu nici să treacă strada. E un film astmatic. Pentru un thriller adevărat, e totuşi nevoie de respiraţie. (Dacă se poate, nu artificială.)