"Hey, Doc! Doc!"
"Huh...? Marty!? This can't be! I just sent you back to the future!"
"Yes, Doc, yes, but I came back from the future!"
"Holy mackerel!"
...Sau:
"My mom always saaaid: life is like a box full of chocolaaates... You never know what you're gonna geeet..."
ĂSTA era Zemeckis ăla pe care-l iubeam. Ăla ale cărui filme mi le puneam la video când mi se ura cu viaţa - fiindcă-mi încărcau iar bateriile, fie cu Marty McFly şi Doc Emmett Brown, fie cu Forrest şi Lt. Dan, fie cu Roger Rabbit şi Jessica - ba chiar şi cu Romancing the Stone, Death Becomes Her sau Contact.
Cum lesne reiese din cele de mai sus - şi cum ştie orice cunoscător într-ale zemeckologiei - printre principalele calităţi ale lui Robert Lee figurau imaginaţia, vioiciunea, vitalitatea, optimismul, energia, un simţ nebun al naraţiunii, o originalitate mereu inspirată. Ei bine, tot acest pachet dinamic şi esenţial se remarcă printr-o ilustră şi totală absenţă din actualul Beowulf, un film care ridică plictiseala la rangul de tortură chinezească. Singura şansă de salvare e adormirea în primul sfert de oră - slavă Domnului, foarte posibilă!
S-ar putea ca Zemeckis să aibă o problemă cu poemul epic de la origine: sau în sens rău (nu-i place, şi pace! - ceea ce nu cred, fiindcă mai e şi producător, adică l-a vrut), sau în sens bun (îl iubea aşa de mult, încât nu s-a mai putut distanţa, şi de fericire că-l făcea, a căzut pradă iluziei că i-a mai şi reuşit). Mult mai sigur, însă, i-a fost fatal faptul că s-a aruncat la formula animaţiei ultrarealiste, cu facultăţile ei de simulare totală, fără să aibă în minte nici un scop clar definit. Mult mai interesant ar fi să urmărim drumul efectelor speciale până aici, trecând pe la trucajele asistate de computer, în Star Wars (1977) prin imaginile generate de computer, în The Last Starfighter (1984), apoi continuele rafinări ale imaginii şi ale stării de real (n-o să mai dau şi aici exemple, sunt destule), până la acest banal tur de forţă în care-i desenăm pe Anthony Hopkins şi Angelina Jolie de zici că-s pe bune. OK, o făcurăm şi pe asta - and now, what? Sau, cum spuneam în cronica de la Ratatouille: Quo Vadis, homo cinematographicus?
Zemeckis a intrat într-o fundătură. Cvasiperfecţiunea graficii lui generate pe computer nu foloseşte la nimic - e un exerciţiu în sine, plat şi monoton, care-şi epuizează potenţialul de interes în primele minute. De acord, a reconstituit migălos, rafinat, cu atmosferă şi stil, ambianţa vechiului poem anglo-saxon - ei, şi? C-o făcea cu pixeli, sau cu Dino De Laurentiis producător (înainte de senilizare), tot aia era (nici chiar Bergman n-a plesnit-o cu mediocrul său Ou de şarpe, oricât de minuţios i-a refăcut Moş Dino Berlinul de la începutul anilor '30) - adică un efort laborios, cu un ţel imediat şi limitat.
Ar fi putut extrage ceva sevă din resursele povestirii - marşând, eventual, pe relaţia dintre realitatea istorică şi "adevărul" mitic: ce se spune despre măreţul erou c-a izbândit, şi ce mânării a făcut el de fapt (aici, s-a împerecheat cu scorpia, şi-n final era s-o păţească şi mai dihai decât la început, cu poporul lui cu tot) - o vreme, chiar am crezut că Zemeckis se pregătea să exploreze acest filon, ducându-mă cu gândul la Dragonul lui Evgheni Schwartz (mai ales în celebra montare a lui Victor Ioan Frunză de la Piatra Neamţ, în 1980, structurată pe o ecuaţie estetic-semantică oarecum similară). Aiurea - n-a făcut-o. Pe urmă, am sperat să pedaleze pe paradoxala relaţie patern-filială sugerată între protagonist şi balauristica sa posibilă progenitură (care fusese cam singura parte reuşită din dezumflatul Alien IV al lui Jeunet). Fâs - nici de-asta nu s-a ţinut. M-a incitat o vreme stratul teologic al povestirii - dar şi ăsta e făcut ghiveci: dacă autorul a fost un călugăr anonim englez dinainte de secolul al XI-lea, preocupat să se aplece asupra relaţiei dintre om şi divinitate, în scenariul lui Neil Gailman (care aici pare să se fi tâmpit total) şi Roger Avary întâlnim doar câteva menţionări inutile ale "Zeului Iisus" şi cam tot atâtea referiri scoase din burtă la Odin şi Ragnarok - că, de, suntem pe undeva prin nord! Danemarca, Suedia, cam p-acolo...
În disperare de cauză, i-ar mai fi rămas şansa unei depline fidelităţi faţă de sursa literară, compensată printr-o creativitate debordantă la nivel formal. Dar, aşa cum spuneam, şi aici se remarcă o totală lipsă de inspiraţie: în locul unei poezii a imaginii cinematografice, toată concepţia plastică a filmului rămâne la nivel de versificaţie - un fel de Marcel Breslaşu, unde-ar fi fost nevoie de ceva Blaga, Barbu sau Bacovia.
Şi, ca şi cum această baltă stătută n-ar fi fost de ajuns, ici-colo Zemeckis mai şi greşeşte - pueril şi de neiertat. În prima parte a filmului, caută să ironizeze anumite pudibonderii ale cinematografiei mainstream - de pildă, escamotarea ostentativă a părţilor sfiicioase ale trupului beowulfian la nudu' gol, sau filmatul ostentativ al umbrelor de pe pereţi când Grendel rupe câte-un om în două. De ce? Ca să ne arate că "adoptă" în imageria sa artificială unele chestii proprii filmului cu actori vii? OK, ne-a arătat - şi ce-a rezolvat cu asta? Iar mai spre sfârşit, în timpul luptei dintre Beowulf şi crocobauru' de fi-su', apar iar nişte ironii gratuite - ca tăierea crăcilor din zbor, pararea săgeţilor cu sabia, sau focul care-i iese pe gură lui Zmeu-Zmeilor când înoată pe sub apă. De ce? Tot aşa, ca să vedem de ce-i în stare animaţia pe computer? Păi ştiam cam de mult.
Unde mai pui că aceleaşi gratuităţi spectaculare devin chiar iritante în reluarea până la saturaţie a unor procedee C.G.I. deja devenite clişee, ca ţup-ţup-urile de pe-un continent pe altul fără tăietură de montaj, zoom-urile de la prim-plan personaj la ditamai planul ansamblu ultrapanoramic, sau fiţa cu săgeata urmărită individual din norul tras de toată compania arcaşilor. Da, arată minunat - tot atât de minunat ca-n zecile de filme unde le-am mai văzut.
La fel de enervantă e şi starea totală de joc video care domină pe de-a-ntregul decizia plastică a filmului, mai ales în panoramele finale cu castele neverosimile arzând pe ici, pe colo, şi Beowulf agăţat de dragon deasupra lor. Şi de parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, acum disputa între văzătorii din Vest ai filmului s-a polarizat între două tabere: 2D sau 3D (căci... vai... da! Are şi o versiune în relief - d-aia ochelaristică!). Evident, fiecare grup zice că varianta cealaltă sucks.
Îmi vine în minte o comparaţie simptomatică: pe cât de bună era, în Antz, secvenţa cu furnicuţele agăţate de şireturile adidaşilor, pe atât de nesărată e aici cea cu galopul peste podul în flăcări care se dărâmă din mers sub copite. Prima era inspirată, avea har, reuşea să te captiveze şi să te ducă. Asta de-aici nu-i decât o frecţie la un picior de lemn.
Ca tot filmul, de altfel.
22 noiembrie, 2007
Bucureşti, România