Decenii de-a rândul, genul heroic fantasy a fost constrâns să se rezume doar la un public avizat. Îmi amintesc cu cât scepticism îl priveam eu însumi, în anii optzeci - deşi fan avid al SF-ului, căzusem în capcana ignoranţei, crezând că în sword and sorcery nu poate fi rost decât de comercialism ieftin şi viziuni trase de păr - până când, din pură curiozitate, am luat de la biblioteca britanică The Chronicles of Castle Brass (o trilogie din interminabilele serii ale lui Michael Moorcock) şi, spre surprinderea mea, am fost sedus pe loc. Ulterior, am ajuns să-mi dau seama că e o reacţie atât explicabilă, cât şi simptomatică - şi doar spaţiul şi obiectivul acestei cronici cenzurează o analiză mai amplă.
Ca să n-o mai lungim, revărsarea explozivă a heroic fantasy-ului în mainstream a coincis, în mod firesc, cu perfecţionarea supremă (pleonasm scuzabil) a efectelor speciale de la cumpăna mileniilor. La drept vorbind, în secolul trecut era cam greu să aduci pe ecran dragoni, vrăjitorii, monştri, falii în spaţiu-timp şi inele magice care să arate măcar credibil - necum să mai şi exprime convingător oarece sensuri. La fel de firesc, vectorul fenomenului a fost a doua (şi cea mai bună - până în prezent) ecranizare a capodoperei Lord of the Rings - incontestabil, cea mai celebră proză heroic fantasy la zi. Şi, pentru a treia oară firesc, în urma trilogiei lui Peter Jackson au început să se reverse atât fluxuri miraculoase, cât şi (mai ales şi din păcate) vome.
Slavă Domnului, noua trilogie a lui Philip Pullman - His Dark Materials, constând în romanele The Golden Compass (1995), The Subtle Knife (1997) şi The Amber Spyglass (2000) - la care se adaugă şi proiectul The Book of Dust, nu-i un ştift. Povestirea pe care se bazează scenariul lui Chris Weitz e inteligentă şi miezoasă, complexă şi coerentă, înscriindu-se cu drepturi depline în categoria fantasticului de conţinut. O comparaţie cu recentul Stardust e inevitabilă (fie şi numai datorită lansării celor două filme în acelaşi an). Nivelul calitativ e similar, dar se remarcă anumite deosebiri de fond semnificative: dacă Stardust recurgea la umor, şi chiar o autoironie apăsată, pentru a-şi valida ideile super-fanteziste, The Golden Compass îşi asumă riscul de a se lua mult mai în serios, mizând pe rigoarea demonstraţiei, continuitatea universului fantasmagoric inventat şi tangenţele atent controlate cu filosofia.
Trebuie să recunosc că sunt subiectiv: de când cu Multiversul lui Moorcock, universurile paralele au rămas tema mea heroic fantasy favorită. Sub această perspectivă, The Golden Compass oferă cel puţin două satisfacţii şi o dezamăgire. În primul rând, modelul de sistem al infinitului de lumi coexistente, comunicând numai prin intermediul Prafului (acel "dust" din titlul celui de-al patrulea roman) e incitant şi sclipitor; în al doilea rând - şi aici aş zice că stă una dintre principalele calităţi ale filmului - universul de desfăşurare a acţiunii reprezintă una dintre rarele transfigurări reuşite ale propriei noastre lumi, straniu-familiară, la modul "este şi nu este...". Ambianţa victoriană târzie, populată cu artefacte fie veridice, fie S.F. (dirijabilele), fie de-a dreptul fantaste (muştele-spion), are un parfum aparte, dens şi penetrant, culminând cu panorama acelei Londre paralele în care un anumit turn aduce cu Big Ben-ul, iar orizontul e străpuns de "zgârie nori ca-n basme" (cred că e cea mai adecvată descriere). Iar inevitabilul drum iniţiatic spre nord (de altfel, ediţia britanică a romanului se intitula Northern Lights) conţine nu numai sugestii scandinave, ci şi trimiteri aproape explicite, dar deloc gratuite, la ambiţiile imperiale ruseşti, Siberia, gulag şi spălatul creierelor.
Decepţia la care mă refeream e relativă, din fericire, şi se referă la faptul că filmul se petrece integral într-un singur univers - celelalte fiind menţionate doar vag, la nivel teoretic. Sper, însă, că ecranizările următoarelor două romane vor amplifica experienţa acestei transcendenţe magice, şi mai ales a dinamicii relaţiilor dintre lumile paralele, cel puţin până la nivelul Talisman-ului lui King şi Straub, sau al Multiversului moorcockian pomenit mai sus.
Pornind de aici, e evident că una dintre principalele calităţi ale filmului e scenografia de decor (Richard L. Johnson, Chris Lowe, Andy Nicholson, Anna Pinnock) şi costume (Ruth Myers), extrem de creatoare şi expresivă; aş cita cupeurile motorizate din oraş, armurile urşilor, alambicatele aeronave de tip Montgolfier - şi, evident, însuşi alethiometrul (titulara busolă de aur), aparatul care răspunde la orice întrebări, depistează minciunile, prezice viitorul şi oferă sugestii de modificare a acestuia.
În aceeaşi notă a inventivităţii fantastice de bun-gust, imaginea lui Henry Braham speculează atent şi spectaculos fără ostentaţie tablourile de basm ale povestirii, manevrând cu dexteritate culorile, luminile şi umbrele - de la paleta naturală a primelor secvenţe, cu dominante portocalii şi brune calde, din colegiu şi oraş, schimbând pe nesimţite registrul spre compoziţiile tot mai întunecate, în tonuri de albastru şi cenuşiu, din zonele arctice. Cam banală, din păcate, repetarea aceleiaşi opţiuni aurii pentru "praf", "cosmos" şi, în genere, tot ce ţine de esenţele fantastice ale poveştii, pe care am mai întâlnit-o recent în atâtea filme (până la nivelul de-a dreptul indigest al Fântânii lui Aronofsky).
Concepţia regizorală care coagulează toate aceste elemente într-un tot (slavă Domnului!) unitar (într-o vreme când prea mulţi cineaşti îşi închipuie, din păcate, că fantasticul înseamnă "a da liber la haos") îl impune pe Chris Weitz (autor şi al scenariului), un cvasi-debutant având la activ doar două filme germane fără răsunet, un episod de serial TV şi o colaborare neoficială la American Pie, ca fiind un povestitor sigur pe sine, cu simţ epic şi o profundă empatie cu trama şi personajele. Periplul Busolei de Aur spre Nord se urmăreşte cu sufletul la gură, secvenţele de suspense te trag pe marginea scaunului, iar obligatoriile trăsnăi sunt surprinzător de convingătoare (favorita mea: stolul de vrăjitoare zburând pe cer - şi, ulterior, intervenind cu arcurile şi săgeţile în bătălia finală). Weitz are şi substanţiale resurse emotive - secvenţa duelului dintre cei doi urşi, deşi absolut previzibilă ca deznodământ, şi lipsită de originalitate (ba chiar, destul de stângace la nivelul mobilităţii personajelor generate pe computer) îţi cam pune un nod în gât. În plus, omul ştie să n-o lungească: aproape pe tot parcursul filmului, e adunat, compact şi eficient - uneori, cu rezultate nu tocmai fericite, ca în final, care e retezat nepermis de brusc (bine-bine, ştim că "va urma", dar totuşi... Sau, ca să fim totuşi optimişti, ne putem bucura că n-o lălăie ca-n tustrele finalurile din L.o.t.R, unde personajele dacă nu se pupă, nu se-mbrăţişează şi nu filosofează sentimentaliceşte în câte zece ture la rând, se cheamă că n-o fac niciodată).
În rolul principal (Lyra Belacqua - inspirat nume!), Dakota Blue Richards se vădeşte o adevărată revelaţie - incomparabil mai nuanţată, mai expresivă şi mai cuceritoare decât tiza ei Fanning, sau Năicii şi Veronicile din recentele Bridge to Terabithia şi Mr. Magorium's Wonder Emporium. O secondează un delicios animăluţ polimorf, al cărui portret se datorează în primul rând rafinatei expresivităţi vocale a lui Freddie Highmore (pentru noi, bucureştenii, conotează aparte şi numele personajului: Pantalaimon!), şi o altă creaţie pe computer, unul dintre cele mai interesante, complexe şi convingătoare caractere compuse artificial, de la E.T. încoace: Iorek Byrnison, regele de drept al urşilor-de-gheaţă, exilat, alcoolizat, dezabuzat şi dezarmurizat, căruia Lyra îi redă şi demnitatea, şi armura, şi tronul. Cei drept, şi aici vocea face jumătate din personaj, căci îi aparţine lui Ian McKellen.
Cu voia dumneavoastră, Nicole Kidman e la fel de convenţională şi anostă în rolul scorpiei Marisa Coulter, ca şi în majoritatea rolurilor ei recente (imposibil să nu te duci cu gândul la delicioasele portrete similare construite de Michelle Pfeiffer în Stardust şi Hairspray). Păcat, căci partitura îi dădea posibilitatea unui personaj negativ complex (o singură secvenţă rămâne reuşită în acest sens: cea în care-şi agresează propriul "demon" zoomorf - apropo, foarte pe-alături această opţiune lexicală, când de fapt "daimon" ar fi nimerit drept la ţintă!)
Daniel Craig e corect şi economic, Christopher Lee şi Tom Courtenay trec aproape neobservaţi, în roluri unde putea fi distribuit oricine (dar, de, afişu', mă-nţelegi...), în schimb iese din nou în evidenţă, spre câştigul tuturor, Sam Elliott, în rolul unui viteazo-şugubăţ pilot de zeppelin. Alte voci de calitate ale personajelor C.G. provin de la Kristin Scott Thomas, Kathy Bates şi Ian McShane.
Drept pentru care, că tot vine Crăciunul, aveţi toate motivele să vă luaţi copiii de aripă şi să le faceţi o bucurie. Şi dumneavoastră înşivă! (Iar dacă nu gustaţi fantasticul... mă rog, să nu ziceţi că nu v-am spus! Eu, unul, aştept cu nerăbdare The Subtle Knife şi The Amber Spyglass.
12 decembrie 2007, h. 23:00-24:10
Bucureşti, România