Pistolarul, Ursul şi Fata - The Golden Compass

Există mai multe lumi paralele cu a noastră, spune prologul filmului de faţă, iar cea în care pătrundem în The Golden Compass are o particularitate - sufletul are o existenţă fizică şi, sub forma unui animal, însoţeşte trupul uman în viaţă. Trupul şi sufletul (sau spiritul) apar ca individualităţi oarecum distincte, fiecare avînd o conştiinţă proprie - dictată de existenţa fizică a fiecărei părţi constitutive - fiecare întreprindere a unui personaj fiind rezultatul unui conflict ce se naşte între cele două laturi ale fiinţei sale (este o idee fascinantă, din păcate foarte puţin exploatată din punct de vedere psihologic în film; din păcate, această dualitate fizică a unei persoane apare mai mult pentru a desăvîrşi spectaculosul mijlocit de posibilităţile tehnice actuale). Lumea respectivă are în vîrful piramidei o instituţie asemănătoare Bisericii, numită Magisterium, care caută să "cuminţească" setea de cunoaştere, de explorare, curiozitatea, pentru că toate acestea ar fi izvoarele îndoielii faţă de preceptele sale. Magisterium pare un fel de Putere din O mie nouă sute optzeci şi patru a lui Orwell, a cărei ţintă ar fi aceea de a obţine o lume docilă. Are în slujba sa şi un fel de Inchiziţie, condusă de frumoasa doamnă Coulter (Nicole Kidman). Ţintele primordiale sînt copiii, sufletul lor este în continuă metamorfoză în primii ani de viaţă, astfel că este mai uşor de manipulat... un procedeu care merge pînă la operaţia de sciziune a trupului de suflet urmată de o eventuală plantare a unui suflet deja "prelucrat" într-o formă acceptată de Magisterium.

Lyra (Dakota Blue Richards) învaţă la Colegiul Jordan. Într-o zi unul dintre prietenii ei este răpit pentru a fi "cuminţit". Lyra îi promisese că va face orice pentru a-l salva în cazul în care va fi "săltat". Prilejul este oferit chiar de către madam Coulter, care-i propune să o însoţească spre ţinuturile nordice, tărîmurile unde exploratorii se avîntau pentru că acolo putea fi găsit îndeobşte Praful, materia care asigura comunicarea între lumi. Unul dintre opozanţii Magisterium-ului, el însuşi un explorator, lordul Asriel (Daniel Craig), îi oferă Lyrei o busolă-oracol, un obiect pe care conducătorii doreau să-l distrugă pentru că oferea răspuns oricărei întrebări, ajutînd astfel la citirea şi modificarea viitorului. Binele şi Răul sînt clar delimitate, aventura începe! De partea Lyrei întră în echipă un bătrîn pistolar din vestul sălbatic (interpretat cu gust de Sam Elliott), ursul Iorek (vocea lui Ian McKellan), adevăratul rege al urşilor polari, învins şi alungat prin viclenie din regat de către Ragnar, gipţii, recuperatori (de copii) aflaţi în afara sistemului, un fel de ilegalişti din (afara) Matrix-ului fraţilor Wachowski şi un batalion de vrăjitoare al căror pedigree încă nu e deplin vizibil (vom vedea ce le poate mintea în episoadele următoare ale seriei).

Savuroasa şi, mai ales, spectaculoasa aventură a Lyrei trebuie să o descoperiţi singuri, la cinema. Eu vreau să menţionez doar un aspect distractiv din desfăşurarea aventurii: lupta dintre Iorek şi Ragnar, în urma căreia cel dintîi îşi face dreptate. Parcă e o reproducere a meciului de box dintre Muhammad Ali şi George Foreman, celebrul Rumble in the Jungle din Zair. Ragnar îi cară pumni lui Iorek, acesta îşi incită adversarul chemîndu-l să dea mai mult, mai tare... pentru ca la un moment dat, dintr-o smucire, să îl pună cu botul pe gheaţă pe falsul rege. Iorek îşi înalţă privirea-n văzduh şi urlă din rărunchi: Who's your King! Who's your King!, la care, ca orice fan 300, îmi venea să sar din scaun şi să ţip: "Leonidas! Leonidas!"

Paradisul imaginar al copilăriei mele se hrănea cu aventuri din seria cu muşchetari scrisă de Dumas. Acum oferta de servicii literare pentru copii e mult mai largă şi judecînd în spiritul seriei Lord of the Rings, al seriei Harry Potter, sau al jocurilor video de aventuri, un roman precum Cei trei muşchetari poate fi destul de greu de digerat azi, fiindcă prin paginile sale nu răzbate niciun fior al unei întîlniri exemplare cu "lumea de dincolo" sau cu fiinţele monstruoase ale unui inconştient aprins. Romanul lui Dumas ar putea fi considerat prea uman pentru vremurile actuale. Văzînd filmul realizat de Chris Weitz mi-e destul de clar că şi volumele scrise de Philip Pullman (trilogia His Dark Materials) mizează pe acelaşi tip de construcţie fantastică precum Tolkien, unde aventura înrădăcinată în istoria umană este înlocuită de aventura produsă de imaginarul uman. Doar că în cazul lui Pullman, relaţia poveştii sale cu societatea actuală este mult mai elegantă în critică şi mai actuală în propuneri (astfel că filmul poate fi considerat o jucărie adresată copiilor şi un pandantiv pentru adulţi). Dincolo de prelucrările mitologice şi folclorice specifice oricărei scrieri de gen, Pullman are meritul de a aduce în povestea sa, neostentativ, fără scăpări didacticiste, cîteva idei care au făcut carieră în filosofie: daimonul poetic din Grecia antică, lumile posibile şi comunicarea monadologică ale lui Leibniz sau critica instituţiei creştine realizată de Nietzsche. Acest specific se menţine şi în produsele cinematografice care au crescut din scrierile literare pomenite. Faţă de suratele sale de gen, The Golden Compass este o peliculă mai bogată atît la nivelul structurării universului în care acţiunea se desfăşoară, cît şi la nivelul conflictului intern al poveştii.

The Golden Compass mi-a plăcut mult. Spre deosebire de Lord of the Rings, rivalul proiectului realizat de Weitz, atît prin buget cît şi prin dimensiuni. The Golden Compass va avea, probabil, încă două episoade. Iar asta mă bucură nespus fiindcă, dincolo de straşnica prietenie pe care de mic am legat-o cu Star Wars, în sfîrşit apare un fantasy care are toate semnalmentele după care să îmi dau seama că nu mă voi plictisi episod de episod.

A, mai e ceva... are Borges o carte faină, scrisă împreună cu Margarita Guerrero. Se numeşte Cartea fiinţelor imaginare şi adună între coperţile sale o sumedenie de arătănii care au frămîntat minţile popoarelor de pretutindeni. Este o excelentă sursă de informare în dorinţa de a găsi originea personajelor şi originea rudelor personajelor care apar în filmele fantastice contemporane (şi, evident, în textele literare din spatele acestora).