În afară să joci un rol, înăuntru să rămîi imparţial - Academia itinerantă Andrei Şerban

E foarte greu, atît în viaţă, cît şi în teatru, să rămînem imparţiali, de obicei avem opinii despre tot şi toate. Tentaţia de a-i judeca pe ceilalţi şi a ne găsi pe noi superiori prin comparaţie e mereu prezentă. Cum am putea să privim cu detaşare cînd sîntem prinşi în acest lanţ continuu de reacţii? Cum să învăţăm să-i observăm pe alţii şi pe noi înşine cu un anumit grad de imparţialitate? O soluţie e să te retragi temporar din oraş, să evadezi şi să urci pe munte.

Un atelier e o ocazie de a ieşi din circuit. De a ieşi de pe scena teatrului ca să găseşti ceva altfel, proaspăt, sensibil, creator. Să te eliberezi de spiritul turmei, să ieşi din instituţia care te sterilizează, să te întîlneşti faţă în faţă cu tine şi cu alţii care caută acelaşi lucru, să te regăseşti protejat de vibraţia aerului de munte, plin de respect, într-o atmosferă unde inspiraţia nu e subjugată, iar actorul nu e folosit ca o unealtă oarbă.

La Plopi, lucrînd cu materialul Tanacu am intrat într-un conflict direct cu un set de concepte destul de bine fixate în mintea fiecăruia şi această fricţiune a produs o binecuvîntată stare de "mirare", căci ne miram des şi cît se poate de sincer de propriile noastre descoperiri, atît teatrale cît şi umane. Ne simţeam atinşi, mişcaţi, deşi raţional nu înţelegeam întotdeauna de ce. Important e că nu am încetat să ne punem întrebări.

Întrebările erau stimulentele care au declanşat natural o stare de curiozitate continuă. Deşi lucram zilnic de la 7 dimineaţa la 10 seara, nu simţeam oboseala, căci părea ceva firesc să încerci în fiecare zi să înţelegi cîte puţin din misterele care alcătuiesc viaţa, raportate, în cazul nostru, direct la incidentul de la Tanacu. Deveneam de la o zi la alta personalităţi creatoare hrănite de matca inspirată a comunităţii, cît şi de supa magică de prînz plină de mirodenii dătătoare de energie bună, servită cu har ceremonios de doamna Mili.

Nu am răspuns la întrebarea "de ce" toate astea, sau "în ce scop". Răspunsul e în experienţa însăşi, care nu poate fi descrisă, ci trăită. Nu a fost uşor, sigur nu am apreciat muntele ca un grup de turişti entuziaşti de o vacanţă la verdeaţă. Dimpotrivă, să reprezinţi în teatru un fapt real ale cărui repercusiuni încă nu sînt clare, nici din punct de vedere juridic, nici al adevărului, e destul de neobişnuit şi taxant pentru toţi cei care se încumetă, din dorinţa de a înţelege, să intre în "pielea" personajelor. Dar cei care au rezistat pînă la capăt şi-au dat seama de beneficiile lucrului în comunitate.

La final am cîntat împreună cîntece minunate, viaţa a părut mai fluidă şi am avut în comun sentimentul că nu am trăit acele clipe degeaba.

Am înţeles temporar ce înseamnă să joci un rol. Lumea e un teatru. Un teatru al relaţiilor, în care fiecare simte nevoia să contribuie activ. Şi dacă legătura rămîne inaccesibilă minţii conştiente, intuitiv recunoaştem că încercarea are sens.

Am revenit la oraş mai încrezători. Ca o continuare, a doua zi am plecat la Spoleto, în Italia, pentru a conduce un workshop internaţional cu La Mama Umbria.