Un spectacol viitor - Spovedanie la Tanacu

Proaspăt coborîtă din avion, ajung pe scenă. La invitaţia unor prieteni, ajung în centrul Bucureştilor, la teatrul Odeon, la spectacolul regizat de Andrei Şerban. Mărturisesc că teama (suspiciunea) nu au fost mici. De ce să regizeze Andrei Şerban un spectacol pe un asemenea subiect, pe cît de (ne)obişnuit, pe atît de ne-abordabil? Un caz real. Ca atîtea altele - nimic altceva decît "the fortune's fool". De ce să fie subiect de teatru? Cazul real, prezent multă vreme pe prima pagină a ziarelor, este al tinerei Irinei Cornici, care a murit în împrejurări suspecte în urma unui ritual de exorcizare la mănăstirea "Sfânta Treime" din comuna Tanacu, judeţul Vaslui.

Stăm pe scenă. Apare Andrei Şerban care spune: "Mă numesc Andrei Şerban...", prezentînd în cuvinte simple şi fireşti ceea ce va urma: un teatru documentar, specie rară pe meleagurile noastre, teatru nu experimental, de pur experiment artistic, ci o experienţă care aduce cu sine mult mai mult: "o educaţie a emoţiilor", spune el. Dacă intuiesc bine, un fel de mers pe aer, o dibuire, din ce în ce mai precisă însă, a contururilor unei lumi privite dinspre viitor. Cum adică? Participarea la un fel de profeţie?

Nu, nicidecum. Teatrul acesta este un teatru marginal, teatru-limită, teatru revelator: pe de o parte, un caz real prilejuieşte o exhibare, o aducere în faţă a sa, e împins pe scenă. Pe de altă parte, real fiind, el se răsfrînge asupra reprezentaţiei teatrale în genere, o forţează să rămînă prizată pe fenomen, nelăsînd-o să se îndepărteze şi să hoinărească după plac. Piesa e de fapt prilejul unei întîlniri. Dar sîntem oare dispuşi, deschişi întîlnirii? Cu ceilalţi, cu un gînd, cu lumea aceasta ori cu cealaltă, cu noi înşine?

În plus, de ce ne-am implica, am empatiza cu o ştire, ne-am opri, mai mult decît ar dura auzirea, asupra ei? E despre (o) moarte? Se moare în fiecare zi. Despre faptul insolit al unei morţi între mănăstire şi spital, în urma unei slujbe de exorcizare? De parcă n-am şti că în Romania e posibil orice, că "a funcţiona" este un verb în majoritatea cazurilor fără aplicaţie la realitate?

Ce aduce spectacolul lui Andrei Şerban?

Aduce angoasă. Aduce rapt. Aduce întrebări pe care nu am avut curajul sau răbdarea să ni le punem. Aduce o echipă de actori tineri care funcţionează perfect şi cu patima bună a actului artistic. Actori prezenţi în ceea ce fac, conştienţi cu atît mai mult cu această ocazie că ceea ce ei performează este o bucată de viaţă. Şi că nu e de... joacă. Mai aduce suflu, ca să dezgheţe ceea ce e demult îngheţat (după palidele discuţii cu publicul de la finalul spectacolului, s-ar părea că nu reuşeşte prea mult).

Despre zvonul celui care vrea să zguduie tiparele, am auzit încă din '90, de fapt. Probabil că acela care se sacrifică încercînd ştie destule despre sisificul său act. Dar tot el mai ştie că numai mergînd pe un drum care devine una cu destinul său el deschide căi pe mai departe, celebrînd acum, în mod straniu şi de neînţeles pentru mulţi, un spectacol viitor. El e cel care vine el însuşi în întîlnirea cu sinele său, se caută acum prin ceea ce va fi fost deja acolo, aşteptînd.

Aduce aşadar viitor: e problematic, fecund, în mişcare, legat de prezentul de acum precum foetusul de mediul matern. E un spectacol viitor care priveşte spre un trecut şi un prezent ce stau, paradoxal, să vină. O perspectivă schimbată, căci nu pe instanţierea/semnalarea unei ştiri cade accentul, ci pe semnificativitatea ei, care nu este o problemă de egală evaluare de cauzalităţi, nici de inteligentă alăturare de ipoteze. Fiind vorba de o viaţă de om şi de "segmentul" de timp ipostaziat aici dintre a fi şi a nu (mai) fi, aceasta dinamitează planurile (logice, psihologice, comunicaţionale, sociale, morale, etice, religioase, lingvistice, hermeneutice, psihanalitice) şi le pune în criză. Desigur că structurarea unor întrebări valabile legate de "cazul Tanacu" are nevoie de toate acestea. Însă ceea ce se vrea arătat este, credem, că o rămînere de un fel sau altul pe un plan sau altul se dovedeşte a fi din start perdantă: ea îşi pierde "obiectul" care îi scapă din mîini, deoarece viaţa unui om (aici, a Irinei) care alunecă fără putinţa de a fi oprită pe o pantă ireversibilă obligă la o reflecţie interesată, care devine, precum bulgărele de zăpadă, din ce în ce mai complexă odată cu adîncirea în ea. Reflecţia devine, face corp cu cel care se apropie de adevărul căutat.

Spectacularitatea spectacolului lui Andrei Şerban vine din faptul că ceea ce se indică este în acelaşi timp şi ceea ce te indică şi te arată cu degetul (în cadrul piesei o cameră de filmat va fi orientată la un moment dat spre cei care privesc, spre publicul care nu mai este privitor, ci deopotrivă privit, însă neprivat de posibilitatea de a se privi pe ecranul prezent pe scenă, pe acelaşi ecran pe care se vor fi desfăşurat pe parcursul piesei fragmente de reportaj din cazul Tanacu). Unii poate ar considera acest fel de a fi în teatru/a face teatru un teatru capcană: în fond, de ce să fim prinşi din start în ţesătura unui fapt care poate şi să nu ne privească? E necesar să ne privească? Acesta e poate pariul pe care şi-l asumă atît de tineresc Andrei Şerban...

Ca participantă la piesă sînt de părere că este necesar.

În primul rînd, piesa este o relatare despre un caz după însemnările şi cercetările unui jurnalist (Tatiana Niculescu-Bran). Însăşi încercarea jurnalistei de a fi un martor imparţial al evenimentelor este primul pas al acestei piese - aduceri-în-scenă. Apoi, ceea ce continuă Andrei Şerban este asumarea la fel de dezgolită de sine a vocaţiei sale de regizor: regia sa este nu impunere a unei viziuni, ci mărturia, reflexia unui mister. Acesta din urmă regizează de fapt, dezvăluind lumea sublunară în care el a poposit să se manifeste. Iar toţi cei implicaţi "în caz" sînt aşa cum sînt, fără să vrea să şi fie ori fără posibilitatea alegerii de a fi. Abia în urma celor întîmplate lucrurile au o şansă de a se aşeza în matca lor. Abia în urma repetării lor printr-o piesă (ca în Hamlet) ele pot să se arate mai bine.

Andrei Şerban crede în teatru. Atît de mult încît îl lasă să fie viaţa însăşi. Această libertate în slujba căruie el se pune e atît de fragilă, atît de neluată în seamă, încît este pusă pe seama purei invenţii, a experimentului de dragul experimentului, a toanei, moftului, notorietăţii etc.

Piesa de la Odeon la care am nimerit e ceva insolit: la sfîrşit, am avut senzaţia clară a neputinţei de a aplauda. Dar nu pentru că spectacolul "nu ar fi fost bun", ci pentru că spectacolul nu mai era demult un spectacol, ci o spovedanie a ceea ce nici el, Andrei Şerban, nici noi, nici toate personajele nu ştiau încă, dar care era invocat să se spună, să fie, să se nască prin întîmplarea de la Odeon.