Începătorul Andrei Şerban - Spovedanie la Tanacu

Una dintre primele - şi cele mai judicioase - lecţii pe care le învaţă, în ţările mai răsărite, oricine are de gând să intre în branşa spectacolului (a show-business-ului, mai exact) sună cam aşa: esenţial este ca lumea să vorbească despre tine, indiferent cum; numele tău trebuie să fie pe buzele tuturor; n-are importanţă dacă e însoţit de elogii sau de injurii: dacă nu aud mereu ceva despre tine, oamenii te uită; nu contează că ziarele (de pildă) te fac praf, mâine s-ar putea să te ridice în slăvi; totul e să rămâi permanent în atenţia publicului. E o lecţie utilă.

O demonstrează, la noi, Andrei Şerban, regizor care şi-a petrecut o bună parte din viaţa biologică şi cea mai mare parte din viaţa profesională "afară", în Statele Unite cu precădere, dar şi la Paris, Viena ş.a.m.d., punând în scenă spectacole de teatru sau de operă şi desfăşurând o activitate pedagogică notabilă. Rechemat în ţară (de unde "fugise" în anii 1970) pentru a fi primul director de după 1989 al Teatrului Naţional din Bucureşti, el a aplicat creator învăţătura dobândită în exil, acreditând şi pe piaţa internă modelul artistului veşnic rebel, veşnic în dispută cu ceva sau cineva; inclusiv cu sine însuşi, conflict rezolvat, de regulă, pe spezele altora, aşa cum s-a întâmplat cu formidabila sa plecare, după scurt timp, de la conducerea TNB, plecare precedată şi urmată de conferinţe de presă fulminante, de scrisori deschise vituperante ori, dimpotrivă, lăcrimoase, de un întreg scandal mediatic astfel programat încât să transforme o opţiune personală într-o conspiraţie naţională.

Modelul a fost reluat apoi în diverse ocazii nevralgice: nominalizări discutabile la premii de-ale breslei, cronici negative, felurite plictiseli administrative, dovedindu-se, în ciuda previzibilităţii sale, perfect funcţional. Se pare că viaţa teatrală autohtonă are nevoie de aşa ceva. Ce-i drept, spre deosebire de unii confraţi de-ai săi de portanţă dâmboviţeană (chiar dacă locuiesc pe lângă alte ape băştinaşe), Andrei Şerban are stil şi anvergură în manifestările publice: nu tricotează intrigi prin unghere obscure, trimiţându-i pe alţii la înaintare, ci iese personal în arenă, vitejeşte, iar în alegaţii practică nu insulta meschină, provincială, ci pamfletul enorm, gongoric (o spun în cunoştinţă de cauză, ca beneficiar direct); şi apoi, omul ştie fără greş cât să întindă coarda şi unde să se oprească, neieşind niciodată din limitele, fie şi invizibile, ale unui spectacol sui generis, orchestrat de un cunoscător subtil şi un iubitor necondiţionat al scenei şi al jocurilor ei. În fine, lucrul capital: Şerban este, dincolo de toate şi înainte de orice, un artist talentat; un artist care nu produce numai capodopere (ceea ce, de fapt, ştie şi el...), dar care, cu omeneşti suişuri şi coborâşuri, rămâne unul dintre cei mai mari (adică, cei mai buni) regizori români din toate timpurile. Dacă n-ar fi existat, Andrei Şerban trebuia inventat.

Acest gând mi-a răsărit pe neaşteptate în minte în timp ce-i ascultam discursul rostit înaintea uneia dintre reprezentaţiile cu Spovedanie la Tanacu, spectacol jucat sub egida Teatrului Odeon, dar produs de o structură numită Academia Itinerantă Andrei Şerban şi descrisă ca "o iniţiativă a ICR New York". "Sunt un începător", a spus, cu o frumoasă metaforă, regizorul, "îmi plac începuturile". Începutul se referea, aici, la ideea de a a crea un fel de spectacol documentar - specie inexistentă în teatrul românesc - pornind de la o întâmplare reală, consemnată în "romanul jurnalistic" omonim, scris de Tatiana Niculescu-Bran şi apărut în 2006 la Humanitas; este vorba despre moartea suspectă, în mănăstirea Tanacu, a unei tinere "posedate", pe care preotul lăcaşului şi câteva maici încercaseră să o vindece printr-o exorcizare ad-hoc. Episodul a făcut mare vâlvă în presă acum câţiva ani, dar adevărul despre cele petrecute la Tanacu nu s-a aflat integral niciodată. Nici n-ar fi fost uşor, pentru că la deznodământul tragic a condus, pare-se, o combinaţie uluitoare de slăbiciuni ale făpturilor umane şi hibe ale instituţiilor lor, divinitatea având un rol cu totul neglijabil. Aceasta este şi concluzia cărţii şi a dramatizării înfăptuite de Tatiana Niculescu-Bran: un sistem medical haotic şi corupt, o ierarhie ecleziastică descurajând sinceritatea în relaţiile dintre oameni, fie ei monahi ori mireni, o poliţie ineficientă şi, peste toate, infinite şi inepuizabile, frica şi prostia - iată autorii omorului de la Tanacu. Este, în noul val de obscurantism (sau de oportunism?) religios care inundă România, o concluzie curajoasă.

Desigur, în cazul unui spectacol de acest gen dimensiunea strict estetică e ultima care intră în discuţie. Trebuie spus, totuşi, că spectacolul realizat de Andrei Şerban cu tineri actori din mai multe teatre are o fizionomie plastică îngrijită, folosind inspirat atât puţinele elemente scenografice (alese de Oana Lazăr) şi proiecţiile de film (documentar? mi s-a părut că nu tocmai...) datorate lui Mirel Bran, cât şi dinamica grupurilor şi forţa modelatoare a luminii (de ambele fiind responsabil, evident, regizorul), aşa încât "impresia artistică" de ansamblu e net pozitivă. Tot astfel, tinerii interpreţi - Csilla Albert, Richard Balint, Lamia Beligan, Ionuţ Caras, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Cristina Holtzli, Nicoleta Lefter, Mara Opriş, Relu Poalelungi, Andrea Tokai şi Florentina Ţilea -, schimbând mai multe roluri şi evoluând cu siguranţa dată de antrenamentul temeinic, sunt ireproşabili. Problema apare, din punctul meu de vedere, în discreta manipulare pe care am sesizat-o în spectacol şi care ne şopteşte că Satana domiciliază, cu siguranţă, în Uniunea Europeană; sau în mijlocul lumii globale. Că, poate, chiar aşa o fi nu înseamnă, totuşi, că e corect să dăm această veste drept sigură; oricum, nu prin intermediul teatrului documentar, presupus a fi, prin definiţie, obiectiv şi imparţial. Măcar la început...