Actorii despre proiect - Academia itinerantă Andrei Şerban

Care au fost, din punctul de vedere al dezvoltării profesionale, cele mai importante trei lucruri care s-au întîmplat în cadrul atelierului de la Plopi?

Ionuţ Caras: "Am reuşit să nu fug dintr-un loc superb timp de 10 zile; să nu mă cert cu oamenii pe care i-am cunoscut şi să îi privesc fără ochelari de cal; am reuşit să nu mă iubesc prea mult, să nu mă urăsc prea mult şi să mă văd într-o oglindă mai clară, mult mai justă decît de obicei; m-am împrietenit cu insectele şi m-am jucat cu alţi colegi jucăuşi; ne-am jucat serios şi aspru, în curcubee şi furtuni, ne-am jucat fără să cunoaştem jocul sau regulile, am încercat să ne cunoaştem pe noi şi pe alţii şi să creştem mai mari".

Ramona Dumitrean: "Mai întîi, instituirea unei, să-i zic aşa, conduite ritmice, extrem de eficientă ieşirii din amorţeala fizică, psihică şi intelectuală a unui actor intrat deja într-un sistem instituţionalizat. Acest ritm obligă grupul să-şi concentreze şi să-şi canalizeze energiile într-o singură direcţie; să epuizeze şi să fructifice timpul la maximum, fără momente de respiro cotidian, banal, ineficient, de alt ordin decît cel stabilit iniţial întîlnirii de la Plopi. Apoi, munca intensă de cercetare care s-a înfăptuit pe parcursul workshop-ului (vizionarea de reportaje, documentare, lecturi, exerciţii, dramatizări, discuţii, punere în situaţii, spaţializare, interpretare etc.), indispensabilă actorului în a găsi coordonate juste pentru înţelegerea personajelor, situaţiilor, relaţiilor din această carte-piesă de teatru. Nu în ultimul rînd, întîlnirea cu alţi oameni din "breaslă" - structuri unice, personalităţi distincte, şcoli / formări diferite - aceleaşi idealuri, aceeaşi implicare adevărată şi profundă în subiect; tineri actori, oameni de teatru şi nu numai, care evită parţial sau total şi pe deplin motivat statutul de «vedetă», atît de practicat în autohtonul teatral-artistic, oameni de o conduită artistică ireproşabilă, inteligenţi, talentaţi, parteneri minunaţi; actori pentru care "succesul" unei echipe e mai important decît cel individual".

Cristian Grosu: "Dacă ar fi trebuit să denumesc într-un singur cuvînt experienţa atelierului de la Plopi, aş spune că a fost una totală. Dar să identific trei aspecte din acest «tot» îmi este greu, pentru că fiecare în parte lucrează pentru sine şi depinde de celălalt deopotrivă. Un prim aspect îl constituie natura experienţei propriu-zise. Nu am mai participat la un astfel de atelier pînă acum şi acest lucru certifică pur şi simplu ideea de dezvoltare profesională. Totodată, întîlnirea cu Andrei Şerban este mereu una fabuloasă, indiferent de conjunctură. Pentru mine, el constituie întîlnirea, cea despre care se spune că se petrece rar în viaţă. Pe de altă parte, prin intensitate, puritate, concentrare, un astfel de atelier implică deopotrivă omul şi artistul, efectele experienţei răsfrîngîndu-se atît asupra competenţelor profesionale, cît şi a sinelui. De pildă, la una dintre discuţiile cu Andrei Şerban, acesta îmi spunea că întotdeauna trebuie să te perfecţionezi, să te lupţi cu propriile tale blocaje, să încerci să-ţi depăşeşti limita. Sfatul poate părea deja clasicizant... ei bine, nu este. Acum ştiu că toţi care au participat la acest atelier şi-au atins limitele, dar nu ştiu cîţi dintre noi le-au depăşit. Important este că am trecut de jumătatea drumului. Cel de-al treilea aspect la care aş dori să mă opresc ţine, într-un fel, de domeniul disciplinei. "Postul" la care ne-am adaptat cu toţii (restricţii alimentare, ore de somn fixe, lucru continuu) făcea parte din exerciţiu, la fel ca şi tăcerea. Am învăţat că zgomotul uman poate astupa infinit de multe strigăte de frustrări, iar tăcerea este mai dificilă decît pare. Am tăcut poate ore de-a rîndul pînă am încetat să-mi mai aud gîndurile".

Cătălin Herlo: "În primul rînd, a fost munca pe mai multe planuri. Am fost şi dramaturgi, şi regizori, şi scenografi, şi actori. O asemenea experienţă este necesară, cred eu, pentru fiecare actor şi ar trebui repetată din cînd în cînd. Apoi, libertatea de care ne-am bucurat în încercările noastre, libertate cu care în teatru nu te prea întîlneşti şi pe care domnul Şerban ne-a oferit-o, ba chiar a impus-o, ca demers necesar în procesul de creaţie. Nu în ultimul rînd, aş mai vrea să menţionez, deşi poate sună puţin patetic, întîlnirile cu nişte oameni speciali, care m-au ajutat să privesc lucrurile şi din alte unghiuri, nu doar din cele ştiute sau învăţate de mine în şcoală ori în teatrul în care sînt angajat".


Este o asemenea experienţă de laborator teatral indispensabilă unui artist, şi dacă da, de ce?

Ionuţ Caras: "Nu numai că e indispensabilă, dar e vitală. Trebuie să mai ieşim din cînd în cînd din teatre, să ne scuturăm de praf, să nu mai umblăm în aceiaşi pantofi, să fim nesiguri, să ne întoarcem în şcoală şi să experimentăm. Da. Trebuie să ne păstrăm vii, şi viaţa asta o putem găsi mai ales în vîrful unui munte şi într-un grup ales şi special. Trebuie să ne amintim din cînd în cînd că sîntem mici, aşa cum trebuie să nu uităm că sîntem mari, să ne păstrăm echilibrul".

Ramona Dumitrean: "Da! e indispensabilă. Răspunsul l-am dat în mare măsură în răspunsul la prima întrebare. În cazul meu, această întîlnire a fost pînă la urmă o... indispensabilă gură de aer proaspăt! Zic pînă la urmă, deoarece am pornit oarecum de pe o poziţie refractară, neavînd întru totul plăcerea şi interesul subiectului abordat. Acum, cu puţin recul şi o detaşare obiectivă, cred/simt, sînt sigură că această experienţă mi-a deschis alte perspective umane şi artistice, m-a făcut să mă surprind altfel în situaţii teatrale date, mi-a lărgit universul de aşteptări, m-a impulsionat/obligat să mă adaptez şi să respir la unison aerul "mistic" (şi nu e un cuvînt mare şi pretenţios) al acestei întîlniri. Odată cu abordarea subiectului Tanacu s-a produs şi exorcizarea noastră de "zgura" indecentului-teatral şi nu numai, cotidian. Şi cel mai important lucru e să vrei să ţi se întîmple asta! În concluzie, ca actriţă, artist în devenire, sînt extrem de fericită că m-am lăsat pe mîna stareţului şi-a maicilor colegi, c-am fost judecată după legile naturii de la Plopi, că mi-am improvizat costumele şi obiectele din recuzita/garderoba doamnei Mili, gazda noastră. Mi-am purtat crucea pînă la... Un Sfîrşit".

Cristian Grosu: "Poate că da. Nu întotdeauna înţelegeam rostul şi însemnătatea exerciţiilor pe care le primeam. Asta pentru că experienţa noastră a fost una în lanţ. Noile exerciţii le dezvoltau pe cele vechi şi le dezvăluiau înţelesurile, iar această ambiguitate ne hrănea spiritele. Cînd am plecat de la Plopi, am înţeles că acest atelier nu s-a terminat şi nu era pentru o săptămînă de vară. El lucrează în tine, dacă îl întreţii, şi acţionează ca un vaccin - anti-superficialitate, anti-răutate, anti-clişeu".

Cătălin Herlo: "Da, este necesară! Se spune că orice actor, la un anumit interval de timp, trebuie să lase totul şi să se întoarcă la şcoală. Din păcate, noi nu ne mai putem permite acest lux (poate că nu mai vrem sau nu ne mai interesează), iar în condiţiile de azi un laborator teatral este cel mai apropiat de ideea de a lua totul de la zero, de a încerca altceva".