La început de an (au trecut de-atunci peste două săptămîni, dar... ce contează două săptămîni în faţa eternităţii?), obiceiul şi superstiţiile ne impun să-i copleşim cu urări de prosperitate pe toţi cei apropiaţi, ba chiar şi pe necunoscuţi. M-am conformat şi eu; anul acesta cu mai multă rîvnă, parcă, decît oricînd, fiindcă viteza cu care se degradează planeta (am văzut nişte fotografii teribile ale piscurilor din Kilimandjaro, pleşuvite de topirea veşnicelor zăpezi de altădată) mă face să cad la practici oculte: nu ştiu dacă voirile de bine de pe tot Pămîntul se pot aduna într-un curent energetic capabil să menţină globul pe axa lui dintotdeauna, dar orice poate fi încercat în acest scop trebuie încercat - nu mai e de glumă, domnilor! După ce am firitisit, aşadar, prin viu grai, prin telefon, prin SMS, prin e-mail etc., atîta lume cîtă am putut (chiar: vă doresc tuturor un an minunat, liniştit şi plin de bucurii!), mi-am spus că nu se poate ca tocmai fatidicul meu obiect de activitate - teatrul românesc - să rămînă, vorba ceea, necolindat. Mai ales că, la fel ca şi Terra, are mare nevoie, în acest moment, de concentrarea gîndurilor tandre şi/sau constructive ale iubitorilor săi mari şi mici, pentru că nici el nu o duce bine deloc. M-am gîndit, prin urmare, să-l sorcovesc - dacă nu cu flori de hîrtie pe băţ de lemn, măcar cu flori de stil pe hîrtie obţinută din lemnul arborilor seculari. Aşa că, îmbinînd metrul eminescian cu recomandările Văcărescului celui iubit(or) de muze, încep în versuri:
Ce-ţi doresc eu ţie,
Teatru românesc,
Dragă ca să-mi fie
Scena-ţi, cînd privesc?
...Şi continui în proză, dar după modelul urăturii tradiţionale: Să-ţi trăiască intens şi să-ţi îmbătrînească frumos actorii! Nu ca merii, ca perii din livezile autohtone, doborîţi cu duşmănie sau lăsaţi să moară spre a elibera terenul necesar vilelor de beton păzite de pitici de plastic, ci aşa cum trăiau şi îmbătrîneau, pe vremuri, marii tăi artişti: cu demnitate, cu seriozitate, cu veselie, cu un pic-pic-pic de boemă şi un strop-strop-strop de nebunie, adunînd în jur învăţăcei respectuoşi, mereu puşi pe şotii, dar mereu dornici să fure meseria şi care-şi cunosc înaintaşii din lecţiile de la şcoală, dar şi din memoria vie a scîndurii. Ca firele de trandafir.
Tari ca piatra, iuţi ca săgeata! Aşa să-ţi fie regizorii la mîna cărora te afli, de vreo zece ani încoace, fără putinţa de a mişca în front sub privirea lor despotică. Tari nu în negocierea contractelor (la asta, oricum, nu-i întrece nimeni), ci în urmărirea programului estetic personal şi în concretizarea viziunilor interioare personale, dincolo de mode şi de modele, în bună-înţelegere cu autorul şi-al lui text, cu onestitate, cu umilinţă bine ascunsă, cu permanentă frăgezime sufletească, şi iuţi nu în deplasarea de la un teatru la altul cu acelaşi spectacol sub braţ, indiferent de piesă, de autor, de trupă, de public, ci în mişcarea minţii, în ordonarea ideilor, în curiozitatea faţă de nou şi consideraţia faţă de vechi.
Tari ca fierul, iuţi ca oţelul să-ţi fie, în fine, criticii! Tari în opiniune, iuţi în raţiune şi nu, ca prea adesea pînă acum, invers. Să nu se lase influenţaţi de conjuncţii cosmice şi conjuncturi cosmetice, de notorietate şi de ebrietate, dar nici să nu-şi facă statuie din propria, prea-mărginita cunoaştere a scenei şi să refuze, în numele acestei imaginare autorităţi "teoretice", surpriza, emoţia, înfiorarea. Să fie inflexibili şi reverenţioşi, perfect obiectivi şi profund subiectivi, duioşi şi nemiloşi. La anul şi la mulţi ani! Dar, pentru că litania sorcovească se termină, mi s-a părut mie întotdeauna, prea repede şi cam abrupt, amănunţesc un pic urările.
Teatrul românesc nu trăieşte acum una dintre clipele sale astrale. Dezordinea şi nesiguranţa legislativă au urmări neaşteptate în plan artistic, adaptarea la tiparul organizatoric-administrativ european s-a produs aleatoriu şi accidentat, dacă nu accidental, consecinţele dezastrelor culturale de dinainte de 1989 s-au combinat fatal cu dezastrele interminabilei tranziţii. Învăţămîntul teatral a regresat, nevoia cvasigenerală de bani i-a împins pe oamenii scenei la compromisuri penibile (deşi...), lipsa de siguranţă, de aşezare a vieţii sociale nu stimulează deloc apetitul pentru cultură, agresivitatea şi primitivismul relaţiilor din traiul cotidian şi-au trimis ecourile pînă în sala de spectacol, deopotrivă pe scenă şi printre fotolii. Şi apoi, ca orice organism viu, teatrul are ani mai buni şi ani mai răi. Situaţia nu este, în principiu, ireversibilă - slavă Domnului! Nici remediabilă, însă, de la o zi la alta. Dacă vrea să se redreseze şi să redevină ceea ce a fost - nu, refac formularea: dacă vrea să devină o artă cu şanse de vieţuire normală în secolul XXI -, teatrul românesc trebuie să-şi cerceteze şi să-şi asume slăbiciunile, ca să le poată lecui. Pentru asta, urările şi exortaţiile nu vor fi niciodată prea multe, nici prea (melo)dramatice, nici prea persuasive, ci, doar, necesare. Şi nu numai la început de an.