Minus: U2

E greu să salvezi la nesfîrşit rock-ul, mai ales că întotdeauna se găsesc cîrcotaşi care să-i cînte prohodul. Şi e şi mai greu să fii (& rămîi) cea mai mare trupă din lume - o lume în care totul se schimbă atît de repede.

Cu toate astea, etichetele de mai sus li s-a pus celor patru irlandezi de la U2 încă de pe vremea miticului The Joshua Tree şi de atunci pentru mulţi nici că s-au mai dezlipit de ei; asta poate şi pentru că mai toată posibila concurenţă s-a volatilizat - Rolling Stones sînt de peste 20 de ani doar o glumă, ego-ul şi isteriile lui Axl Rose au terminat Guns'N'Roses înainte de vreme, heavy metal-ul e mort şi-ngropat şi odată cu el şi Metallica, Cobain & Nirvana au dispărut prea rapid, Radiohead au schimbat direcţia exact cînd li se pregătea coroana, căutările metafizice ale lui Eddie Veder au dus Pearl Jam într-o zonă tot mai îndepărtată de orice s-ar putea numi mainstream, Smashing Pumpkins erau prea sumbri & ciudaţi, Manic Street Preachers prea morbizi & provocatori, Coldplay prea liniştiţi & cuminţi, Muse prea alternativi etc. Cam aşa s-a brodit că tot U2 rămîn cei mai (mari/tari/larger-than-life bla-bla) şi nici unul din flirturile & re-inventările lor (tehno-punk în Achtung Baby şi Zooropa, electro hiper-energetic pe Pop - de altminteri cel mai neserios, prost primit/subevaluat album al lor) nu părea să le poată ştirbi prea mult din renume or marketabilitate. Problema e că la primele strîmbături mai puternice din nas ale fanilor şi presei apropo de virajele lor spre alte zone muzicale (Pop, din nou) băieţii au făcut ascultători stînga-mprejur, livrînd rapid exact ce se aştepta de la ei - mă refer la acel impardonabil de leşinat şi irelevant All that You Can't Leave Behind.

Două best of-uri şi un concert mai tîrziu mega-brand-ul U2 revine cu un album care dă un răspuns departe de măgulitor întrebării dacă mai au ceva de spus în peisajul muzical actual - How to Dismantle an Atomic Bomb. Un soi de pop-rock simplu, cu refrene (interminabile) fredonabile de-un stadion întreg, chitări clare cu mult reverb, un ritm de patru corzi tunătoare repetate în chip de bass-line şi o pasiune în recitarea versurilor care sună tot mai obosit (ca să nu mai spun că faimosul falset al lui Bono a ajuns propria-i caricatură); totul e déjà-entendu, bombastic, monoton. Dar cel mai grav mi se pare că toate cîntecele sună ca nişte clone ale unor piese mai vechi U2. Punînd lucrurile într-o perspectivă phil-dick-iană, dacă nişte androizi i-ar fi înlocuit pe membrii trupei şi s-ar fi apucat de un album cunoscîndu-le doar producţia de pînă la The Joshua Tree inclusiv (şi, eventual, 2-3 alte hituri ulterioare), ar fi ieşit HtDaAB. Vertigo, apărut cu puţin înainte de lansarea albumului, e Elevation reloaded - o zbînţuială antrenantă, decerebrată, cu versuri cretine şi fragmente în spaniolă [Lights go down, it's dark/.../ Though your soul, it can't be bought / Your mind can wander / Hello, hello (hola!)/ I'm at a place called vertigo (dónde está) ş.a.], da' măcar are ceva ritm şi nici o agendă politică / mesaj (mi se pare mie sau de la o vreme U2 au ajuns să sune bine doar cînd nu vor să spună nimic şi se mulţumesc să cînte, ca-n delirurile tripate & non-sensice de pe Pop?!); City of Blinding Lights e In God's Country puţin încetinit (moleşit?), Sometimes You Can't Make It On Your Own e un Running to Stand Still vag revigorat şi patetic (dedicate de Bono memoriei tatălui său recent dispărut, versurile sînt o colecţie înfiorătoare de platitudini debordînd de sentiment - e.g. You don't have to put up a fight / You don't have to always be right/.../ And it's you when I look in the mirror/ And it's you when I pick up the phone etc.) ca şi A Man and a Woman (ale cărui versuri vorbesc despre misterioasa distanţă dintre, evident, bărbat şi femeie!), Original of the Species e un Where the Streets Have No Name de mîna a doua, All Because of You are un refren ce pare (dintr-un p.d.v. ritmic) copy & paste după Red Hill Mining Town, Crumbs from Your Table sună foarte tare a Walk On, Love and Peace or Else a Trip Through Your Wires u.s.w.

Pînă la urmă, HtDaAB ar putea fi totuşi palatabil dacă n-ar fi atît de calculat şi plin de propria-i importanţă; şi zău dacă are de ce! Lăsînd amintitele similarităţi deoparte, cele mai enervante mi s-au părut versurile care, pe lîngă că sînt banale & stupide, mai şi conturează o imagerie misticoidă de un gust cel puţin îndoielnic cu inimi oferite-n dar "fratelui" spre zdrobire, Zion, Abraham, un Miracle Drug, sentimente mult mai puternice ca gîndu', inocenţă, renaştere ş.cl (plus piesa de final, numită chiar Yahweh, curat imn!). Iar dacă te-apucă cîntatul credinţei, nu strică să-ţi aminteşti că un băiat drăguţ şi simpatic a cam lămurit problema acum vreo zece ani cu Antichrist Superstar. Pe ei, Marilyn!