Nu-i uşor să fii U2, să ştii că e de ajuns să cînţi One, iar gazul din brichetele miilor de oameni care s-au strîns în faţa ta să se evapore într-o clipă, e greu al naibii să concurezi cu succes trifoiul cu patru foi, berea Guinness şi pe James Joyce pe lista celor mai de seamă branduri exportate de Irlanda şi, mai ales, e aproape imposibil să faci un om respectabil, înarmat cu lansete şi răbdare, să răcnească din răsputeri versurile de la With or Without You pe un mal cu egrete, sălcii şi stuf. Cumva, printr-un joc tainic al sorţii, toate chestiunile astea au devenit posibile. Cum pînă şi planetele obişnuiesc să se alinieze din cînd în cînd, e de la sine înţeles că atunci cînd stadioanele, Irlanda şi malurile unei delte se pun de acord în privinţa unui lucru, acel lucru poartă o însemnătate specială.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar mi se pare că, mai devreme sau mai tîrziu, un asemenea statut grandios se preschimbă într-o povară la fel de grandioasă, şi începe uşor să te smintească. Ceea ce, orice s-ar spune, nu e tocmai plăcut. Şi mai neplăcut însă ar trebui să fie sentimentul că nu îţi mai aparţii, că tot ceea ce creezi e musai să fie pe placul altora, că ai ajuns un soi de maşinărie de umplut stadioane, că trebuie să funcţionezi după reguli stricte, să completezi fişa postului şi să aliniezi la nesfîrşit planete, pentru ca viaţa să curgă după un grafic perfect armonizat. Poate că undeva, în cercurile iniţiaţilor, s-ar cuveni să se pomenească că nu doar excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii, dar şi că excesul de responsabilitate dăunează la fel de grav şi de iremediabil procesului de creaţie. Poate că nu e prea tîrziu ca foştii băieţi din Dublin, Bono, The Edge, Adam Clayton, Larry Mullen, Jr., actualmente cetăţeni universali, să se dezmeticească, să rupă lanţurile misiunii civilizatoare, să o lase mai moale şi să se mai relaxeze puţin. Nu de alta, dar cu atîtea îndatoriri pe cap, este puţin probabil să mai avem parte de subtilităţi pop autentice precum The Joshua Tree sau Achtung Baby.
Partea mai puţin simpatică este că toţi aceşti domni mai sus-pomeniţi nu dau semne că ar suferi de ceva, ba mai mult, par să-şi fi luat foarte în serios îndatorirea de legende. Graba lor suspectă şi vădit nepotrivită de a-şi îmbrăţişa menirea, imediat după succesul uriaş înregistrat de Joshua Tree, mă face să cred că nu au fost chiar nevinovaţi cînd şi-au dobîndit noul loc de muncă. Altminteri, nu pot pricepe de ce o trupă britanică ce răvăşeşte America în 1987 cu sunetul ei rock curat, deschis, cinstit şi nostalgic, dă iama, doar un an mai tîrziu, pe Rattle and Hum, în cămară cu dulceţuri tipic americane ca să se întovărăşească şi să mimeze frăţia în arme cu nişte grei, tip B.B. King sau Bob Dylan. E clar, băieţii se credeau deja acolo, dar mai era nevoie de puţin efort şi ceva mai multă muzică de lămurire. Reîntorşi la treabă cu lecţia învăţată, U2 au intrat în anii '90 cu o dilemă de statut. Incertitudinea le-a priit de minune, iar Achtung Baby şi Zooropa au împins lucrurile într-o zonă din care nu mai exista întoarcere: nici măcar un album kitsch precum Pop nu mai putea schimba faptul că U2 sînt sortiţi să se resemneze cu adoraţia celor mulţi.
Cum şi experimentul electro-cool-excentric Pop le-a fost învăţătură de minte şi cum unii oameni nu doar că îşi doresc să fie legende, dar se şi împacă foarte bine cu asta, din 1997 şi pînă acum, am primit un fel de reţetă despre ce trebuie făcut ca să-ţi întreţii imaginea. Mai întîi şi mai întîi, se invocă o întoarcere la rădăcini, în sensul în care rock-ul trebuie să rămînă simplu şi fără zorzoane, chitara, tobele şi basul să haşureze limpede toate cotloanele umbroase. Apoi se adaugă un strop din licoarea magică U2, pentru ca muzica să capete ceva personalitate, pentru partea de experiment (şi ea necesară în doze mici unei formaţii legendare) se aduce un producător ca Brian Eno care este lăsat să se amestece în compoziţii, se distribuie şi ceva melancolie, pentru că - nu-i aşa? - gazul din brichete trebuie consumat pe stadioane şi nu la aprinsul ţigărilor, una sau două melodii se asezonează cu moda de moment pentru ca băieţii să nu fie arătaţi cu degetul şi demascaţi ca dinozauri, se adaugă mici partituri clasice pentru un aer solemn, puţină autoironie cool nu strică niciodată, cu condiţia să fie urmată de gravităţi bombastice, se lasă la rece şi se serveşte pe un fundal agreabil şi tihnit, fără prea multe intruziuni inutile. Doriţi legende în viaţă? Audiţie plăcută!
Ascultaţi albumul No Line on the Horizon aici.