În formă bună - No Line On The Horizon, U2

Anul muzical 2009 începe interesant pentru mine. Nou album The Prodigy, Invaders Must Die, trupa de techno-rave-punk care îmi agita adolescenţa prin discoteca Ring din Costineşti. Costineştiul era respirabil atunci, berea avea aură în White Horse, rockul încă mişca masele, iar eu fugeam din Horse în Ring să îmi agit spiritul pe Firestarter şi No Good. Cu berea era ok, nici atunci nu întrebau minorii dacă sînt minori. Acum Prodigy îmi agită timpanele în căşti, iar în White Horse, acum patru ani, cînd am fost ultima dată în Costineşti, mergeam doar la amiază să citesc presa pe Pink Floyd, că intrau zilnic în meniul amiezei.

La finele lunii februarie 2009 U2 au lansat al unsprezecelea album de studio. Urmează Depeche Mode cu Sounds of the Universe, în aprilie. De pe noul Depeche am ascultat patru piese şi vreau să îi pomenesc aici nu ca urmare a faptului că în ultimii ani am o legătură specială cu muzica lor (la care voi reveni odată cu lansarea discului), ci fiindcă titlul pe care l-au ales ei pentru album se potriveşte mai mult noului U2: sînt mai multe şi mai inspirate sounds of the universe pe No Line On The Horizon decît am auzit în Wrong (noul single Depeche Mode) şi în celelalte trei piese.

Noul produs muzical al U2 are unsprezece cîntece. Din punct de vedere al construcţiei muzicale, noul disc poate fi încadrat între încercările techno-rock de pe Zooropa şi rockul alternativ de pe Achtung Baby. În acelaşi timp, rămîne fidel în anumite momente liniei clasice, fără efecte şi înflorituri în fundal, pe care o putem găsi în toată cariera irlandezilor. Ca tematică, prin ponderea abordărilor politice vs. introspecţii pesimiste, discul e dezechilibrat, ceea ce îl face şi destul de inegal, neunitar, lipsit de vlagă conceptuală. Ca preocupări, e undeva între cele două discuri emblemă ale formaţiei irlandeze - The Joshua Tree, care e preocupat de politică, - şi Achtung Baby, care oferă o incursiune în sufletul U2, care scormoneşte sentimentele, care se îndreaptă spre pulsiuni şi vibraţii trupeşti, lăsînd deoparte raţiunea economică şi sensurile politice ale lumii. În această direcţie, a privirii spre interior, spre dragoste şi suferinţă morală izvorită din amor zdruncinat, No Line e mai profund şi prinde mai bine decît How to Dismantle sau All that You Can't Leave Behind, dar nu fiindcă ar fi mai subtil sau mai misterios în ceea ce spune, ci fiindcă U2 împreună cu Brian Eno şi Daniel Lanois au reuşit să îmbrace versurile în efecte speciale de calitate (pe anumite piese, cel puţin), care fac discul actual să pară o supernovă rănită. Din păcate, odată rănită, supernova redevine o stea normală. Piesele aşa se succed, una fierbinte, admirabilă, una călduţă.

Prima piesă poartă numele albumului şi oferă o excelentă introducere în atmosferă. Versuri precum I know a girl with a hole in her heart / She said, "Infinity is a great place to start" sînt excelent puse în valoare de arcul electric pe care îl desenează în fundal chitara lui The Edge, ritmul simplu de bas vine în prim-plan înaintea fiecărei reprize de versuri, iar vocea lui Bono, cu timbru uşor îngroşat, tărăgănat şi plîngăreţ pe ieşirile din fiecare strofă, e tare nimerită.

Urmează Magnificent, care instrumental e un fel de With or Without You mai puţin inspirată, cu lucruri spuse pe şleau în refren (Only love can leave such a mark / Only love can leave such a scar). Rămîne o melodie plăcută datorită celor auzite în afara refrenului. O piesă normală, o punte către cea mai distinsă compoziţie a discului, Moment of Surrender.

Nu ştiu dacă vă amintiţi duelul care încheie Kill Bill: Vol 1 cu Beatrix şi O-Ren lovindu-şi săbiile năpraznic în grădina japoneză din spatele unui local. În grădină, din clipă în clipă, o cumpănă plescăia ritmat ironizînd eforturile celor două eroine. Aşa ceva are şi piesa asta în fundal, un zvînc bolborosit, ca o atingere de plastic gîtuită de o rafală de vînt care intră cu putere pe canalul de emisie al sunetului. Versuri puternice, despre lipsa încrederii în celălalt, despre trufie, despre felul în care acestea afectează iubirea, despre dorinţă, lipsă, o rugă impresionantă. Peste şapte minute, una dintre cele mai bune creaţii U2 dintotdeauna.

Ajungem la Unknown Caller, din nou o piesă OK, nu străluceşte dar nici nu oboseşte, după cum versurile o spun, un restart & reboot, you're free to go.

Intrăm în zona mai aplecată spre rock a discului. Shout for joy if you get the chance! Trecem la I'll Go Crazy If I Don't Go Crazy Tonight, care nu-i atît de stupid-paradoxală precum o spune titlul. În linia stabilită de melodia anterioară, are un plus de viaţă şi un plus de mesaj politic.

Urmează o piesă şi mai rapidă, Get on Your Boots, primul single şi primul videoclip de pe No Line. Are un bas bucuros, Adam Clayton e în formă şi e susţinut de riffurile lui Edge, cîntec mai "politizat" decît anteriorul, în acelaşi timp ironic, antrenant.

Cu Stand up Comedy depăşim jumătatea înregistrării şi ne întoarcem la bancul de teste. Ritm uşor şi versuri rostite în proximitatea genurilor funk şi hip-hop, un refren de chitară memorabil, o piesă care aminteşte de David Bowie. O piesă bună şi ne aşteaptă una şi mai bună: FEZ-Being Born, melancolie cu nerv.

Discul creşte în continuare cu White As Snow, despre un suflet răvăşit dar conştient de propria stare. Breathe, o piesă intensă, aproape răstită în comparaţie cu linia generală a lui No Line, un jurnal despre starea psihică a celui care cîntă, o imagine despre ce înseamnă muzica din ochii ei şi cum aceasta devine muzica pe care o ascultăm. Frumos.

Discul e închis de Cedars of Lebanon, o piesă la fel de bună precum Moment of Surrender, doar că într-un alt registru, o confesiune rostită ca atare (spusă, nu cîntată, adică), care propune ceva deosebit:
Choose your enemies carefully, 'cause they will define you
Make them interesting, 'cause in some ways they will mind you
They're not there in the beginning, but when your story ends
Gonna last with you longer than your friends.

No Line On The Horizon nu e cel mai bun disc U2. Fără a fi prea inovator, dar suficient de proaspăt pentru a surprinde, mai deloc unitar din punct de vedere conceptual, e, totuşi, cea mai reuşită apariţie U2 de la Achtung Baby încoace, de aceea aţi face bine să îl ascultaţi!


Ascultaţi tot albumul aici.