Atonement înseamnă ispăşire. Asta conform dicţionarelor. Conform regizorului Joe Wright (35 de ani! - Pride and Prejudice, The End), este un film care va atrage cu siguranţă privirile tuturor, de îndată ce va primi câteva nominalizări la Oscar.
Atunci când dispare dorinţa de violenţă, de trucuri computerizate, de brusuilişi care-i salvează pe toţi, de spioni sexoşi şi eroi de benzi desenate ce prind carne şi oase, atunci când lumea încetează să fie violentă fără motiv, devine sensibilă. Şi face filme în consecinţă. Atonement este o poveste tristă despre iubire într-o epocă a războiului, despre întâmplări fatale, despre aşteptări şi neîmpliniri. O poveste simplă, cu o premisă uşor ciudată dar perfect plauzibilă, în care simţi mai mult ca în orice film recent acel soft touch al degetelor care stau să se despartă fiindcă pleacă în direcţii opuse.
Cu un James McAvoy care se autodepăşeşte, cu o Keira Knightley foaaarte skinny dar frigid de sexy (atenţie la scena din fântână!), cu deja câteva premii la activ (între care şi două Globuri de Aur) şi cu un background britanic (sunt din ce în ce mai mult fan al regizorilor britanici), Atonement - fără a fi o capodoperă - te face să simţi că, până la proba contrarie, filmul bate viaţa. Pentru ca şi asta este una dintre menirile lui.