Maşina de scris şi de ucis - Atonement

Un film, un film pur şi simplu şi profund, asta este Atonement / Remuşcare. De mult nu a mai nominalizat juriul de Oscar o peliculă atît de splendid arcuită dincolo de mode, către regnul clasic al capodoperelor. Ecranizare a romanului lui Ian McEwan, filmul lui Joe Wright stăruie abil în fidelitatea faţă de carte. Fără abateri, fără experimente, povestea e prezentată "cu toată claritatea pasiunii", cum spune un personaj. Literatură desăvîrşit exploatată, stil concis şi emoţie maximă.

E un film senzual-senzorial. La început, sunetul maşinii de scris. Vedem apoi copila care scrie mărşăluind triumfătoare pe culoarele casei, cu opera sub braţ. În locul maşinii îi auzim paşii, copila îmbrăcată în alb fosforescent, cu cap de heruvim blond, acaparează scena, o magnetizează. Nu e un copil, ci un înger al răzbunării. Un mic mareşal al ficţiunii. Pînă şi camera pare gata să se dea la o parte din calea lui. Copila e îndrăgostită de Robbie (James McAvoy), tînăr sărac, care e îndrăgostit de sora ei mai mare, Cecilia (Keira Knightley). Un triunghi amoros atipic, dar atît de freudian. Micuţa Briony are 13 ani, geamul prin care priveşte lumea e aburit de neînţelegeri, deformează contururile.

Dacă valoarea unei poveşti se măsoară după dimensiunea nodului din gît, atunci aceasta este o poveste extraordinară, iar regizorul Joe Wright şi-a făcut pe deplin treaba. Puţini regizori reuşesc să filmeze lumina în aşa fel încît să-i dea greutate, s-o facă apăsătoare şi caldă ca o îmbrăţişare. Apoi, după noaptea nenorocirii, lumina se distanţează, se răceşte, se scurge ca sufletul dintr-un corp şi lasă loc umbrelor.

Camera se îndepărtează şi ea, personajele se rătăcesc în peisaj, în Londra sluţită de bombardamente, în ceaţa mlaştinilor normande. La capătul unui coridor, într-un stol alb de infirmiere, o descoperim pe Briony, penitenta Briony, care minte ca să aline muribunzii sau să se aline pe ea însăşi. Wright izbuteşte să filmeze la fel de halucinant, cu mişcări abisale de cameră, cadrele strînse ale iubirii şi cadrele vaste ale războiului şi pustiirii. Trans înapoi, trans înainte, panoramare. Aproape, departe, aproape, departe, tot mai departe şi acel răscolitor "Întoarce-te la mine!", repetat tot mai des, tot mai deznădăjduit.

Ca să amplifice emoţia, Wright recurge la două procedee banale şi rar utilizate pe ecran mare, tocmai pentru că sînt banale. Unul este banda derulată înapoi, Robbie iese din maşina poliţiei şi se îndreaptă spre o Cecilie clătinîndu-se pe muchia nopţii. Celălalt este decupajul de videoclip: soldatul Robbie în colţul unui ecran uriaş, pe care se îmbrăţişează Jean Gabin şi Michele Morgan. Ce contrast! Ce raport zdrobitor de forţe între ficţiune şi realitate, între artă şi viaţă!

Remuşcare? Remuşcarea e doar un pretext pentru a spune o poveste. Filmul se închide cu o Briony bătrînă, care de la început a scris şi a tot scris şi iar a scris, 21 de romane, 21 de mărturii, mai aproape, tot mai aproape, dar niciodată destul de aproape de adevăr. Iar în acest timp, sub clapele maşinii ei, s-au sfărîmat vieţi şi s-au prăbuşit lumi.

O, ritmul acesta marţial al maşinii de scris, păcănitul ei ameninţător, în contrapunct cu muzica melancolică a filmului. Clapele pianului întrerupte de clapele maşinii, pecetluind hîrtia în cadenţa unui pluton de execuţie. Ce efecte scoate Joe Wright din acest instrument desuet care răsună mai înfiorător ca mitralierele! Cum ar putea aceste rafale seci de cuvinte să ispăşească vreo vină?

"Le-am oferit fericirea!", suspină Briony, după ce termină cu scrisul. Încă o minciună, de data asta se minte numai pe ea. Adevărul poveştilor nu repară nimic. Dimpotrivă, consacră ireparabilul.