...sau, mă rog, Oceanul. Filmul lui Joe Wright are şapte nominalizări la Oscar, semn că i-a impresionat probabil pînă la noduri în gît pe membrii Academiei Americane de Film. Cum, cel puţin de cînd cu episodul 432, încrederea noastră în ochiul AMPAS a căzut în picaj (oricum se ştie că există deja o reţetă a filmului "de Oscar"), nu ne aşteaptă mari surprize cînd vedem filmul lui Joe Wright, Atonement / Remuşcare.
Imaginea e foarte reuşită. Dar, cum spunea cineva, nu mai există la nivel înalt filme cu imagine proastă. De acord, numai că există o limită a esteticului, imaginea nu ar trebui să depăşească filmul. Multora le-a plăcut Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford, le-a plăcut cu totul, şi au găsit că imaginea susţinea ideal povestea. Mie mi s-a părut că exista o disjuncţie între imaginea foarte căutată şi lipsa de stil a filmului. Imaginea o lua înainte şi încerca să acopere acele goluri de viziune ale regizorului.
Joe Wright (născut în 1972) a realizat mai multe seriale pentru televiziunea britanică, iar în urmă cu doi ani a ieşit pe marele ecran cu o ecranizare a clasicului Mîndrie şi prejudecată. (Dacă n-ar fi făcut-o el, probabil ar fi făcut-o altcineva, numai ca s-o distribuie pe Keira Knightley în rolul principal.) Mîndrie şi prejudecată era corect, avea costume reuşite, decoruri frumoase, jocuri de umbră bine gîndite - dar n-avea suflet. Era neted şi poleit, şi nu-ţi provoca nici o reacţie - nici milă, nici silă, nici empatie. Un film numai bun de văzut cînd eşti suficient de obosit, încît să nu-ţi doreşti decît să-ţi clăteşti ochii şi să te bagi în pat. Poate că astea sînt filmele viitorului...
Cu ce rămîi din Remuşcare?
Cu Remuşcare, care a deschis anul trecut Festivalul de la Veneţia, Joe Wright a atacat un alt roman celebru, dar scris de un autor contemporan, Ian McEwan. De astă dată miza era mai mare, tema era mai generoasă, mai de "largă respiraţie" - ispăşirea păcatelor, dar şi războiul, odios şi inutil, care poate fi un purgatoriu pentru cei care au nevoie să-şi spele crucile în sînge. Toţi cei cu care am vorbit au spus acelaşi lucru: filmul plictiseşte. Pare rupt în mai multe calote care nu se leagă una de cealaltă şi care ar putea merge independent. Singură, imaginea lui Seamus McGarvey le-ar putea lega, dar o imagine foarte bună nu ridică un film peste nivelul mării.
Şi atunci, cu ce rămîi din Remuşcare? Cu tăcerea albă din conacul în care vara anului 1935 duce la incandescenţă filamentul copilei de 13 ani care e îndrăgostită de acelaşi băiat de care e şi sora ei mai mare. Primul episod al filmului pare şi cel mai reuşit. Prin spaţiile libere ale conacului familiei Tallis, aparatul de filmat şi personajele nu se deranjează reciproc; există chiar o complicitate intuită, iar gestul fatal pare presimţit de ambele părţi, deşi viziunea sa exactă o are doar aparatul de filmat, care înregistrează ambele unghiuri.
Al doilea episod, războiul, e cel mai spectaculos, dar el produce şi prima zonă de ruptură a filmului. Dezolarea îngheţată de pe figura lui James McAvoy la vederea taberei alor săi, plină de răniţi, de soldaţi care cîntă, de mizerie, de praf şi de pulberea unui mic apocalips (acum sau oricînd), nu se răsfrînge şi asupra spectatorului care constată că filmul deja începe să treneze şi că, deşi arătos în fiecare cadru, nu impresionează. De aici încolo, ochiurile încep să se deşire pe măsură ce anii trec. Pînă cînd, mai spre zilele noastre, apariţia Vanessei Redgrave, în rolul copilei de 13 ani de odinioară, ajunsă scriitor tocmai din dorinţa de a le oferi surorii ei şi iubitului acesteia momentele de fericire pe care nu le-au avut, are aerul că e un omagiu adus actriţei britanice. Şi că e şi un fel de glumiţă, pentru că în rolul jurnalistului TV care o intervievează apare cineastul Anthony Minghella.
E ciudat cum viaţa unui om poate deveni într-un film o succesiune de momente disparate în timp, în care eroul/eroina e interpretat(ă) mereu de altcineva, de parcă o viaţă ar fi un montaj zgrunţuros al mai multor vieţi lipsite de legătură (nici măcar una de cauzalitate).