Magnific - Good Night, and Good Luck

Poate că sîntem atît de obişnuiţi cu televiziunea ca entertainment găunos şi decerebrat, vidat de orice altă miză în afară de cea de-a umple timpul dintre două reclame cu ceva care să nu contrarieze/pună pe gînduri cîtuşi de puţin obositul om contemporan, încît pare de domeniul basmului că mediul ăsta a fost privit cîndva ca un mijloc de informare şi responsabilizare. Nu, nu vreau să ţin vreo lecţie despre decăderea generalizată ş.cl., ci doar să subliniez contextul în care e plasat filmul de care vorbim. Adică perioada de pionierat a jurnalismului tv de investigaţie şi comentariu; şi, totodată, America anilor '50, a senatorului McCarthy şi furibundei sale vînători de vrăjitoare (i.e. comunişti) - care a lăsat mulţi oameni, în special din mediul artistic/cinematografic, pe drumuri şi pe veci taraţi, de multe ori pe baza unor suspiciuni sau denunţuri chestionabile. Poate vă mai amintiţi o scenă de la Oscaruri în care juma' de sală (Hollywood-ul a fost mereu mai "de stînga") n-a vrut să se ridice & să-l aplaude pe Elia Kazan (premiat pentru întreaga carieră), tocmai din pricina colaborării lui cu autorităţile în acele tulburi vremuri. Passons. La George Clooney...

Nu ştiu cîtă lume ar fi putut prevedea acum, să zicem, 10 ani (sau chiar 6), metamorfoza extremă a carismaticului doctor Ross din ER într-unul din cei mai lejeri şi naturali actori (un bun prieten tot repetă că e singura aproximare decentă de Cary Grant a zilelor noastre). Şi, cred, mai ales, că nici măcar cei care i-au aplaudat performanţele pe marele ecran nu şi l-ar fi imaginat pe jovialul & stilatul Gorgeous George (poreclă cum nu se poate mai justă) în chip de unul din cei mai interesanţi regizori americani, poster boy/purtător de drapel al liberalismului hollywoodian.

Prezentat şi premiat la Veneţia (FIPRESCI, scenariu, Copa Volpi pentru cel mai bun actor pentru performanţa dumnezeiască a lui David Strathairn ş.a.) şi aiurea, nominalizat la Globurile de Aur şi la Oscaruri, Good Night, and Good Luck. e (doar) al doilea op din cariera fermecătorului Clooney în spatele camerei. Şi ar trebui să le închidă gura şi scepticilor care s-au strîmbat la primul, Confessions of a Dangerous Mind, văzîndu-l ca pe un simplu (e drept, excelent) tur de forţă stilistic mult prea îndatorat amicului Soderbergh (de altfel, producător al ambelor filme, alături de George). GNaGL e clar mult mai mult de atît. Lăsînd deoparte excesele estetizante ale Confesiunilor... (ceea ce nu înseamnă că n-are stil! dimpotrivă) în favoarea unui epurat şi poetic minimalism alb/negru, filmul e acel rarissim gen de creaţie totală, rotundă (singurul alt exemplu recent îmi pare Munich-ul lui Spielberg) în care nici un element nu îţi sare în ochi - deşi, luate separat, fiecare e perfect, chiar spectaculos (de la lumini şi cadraje la soundtrack-ul >jazzy în contrapunct cu tensiunea subtilă, dar omniprezentă, a istoriei sau jocul actorilor) - întrucît toate se articulează & subordonează întregului, ducerii mai departe a poveştii, conturării unei epoci, unei atmosfere şi unui ansamlu de idei.

Nu ştiu cui de la noi i-ar face cu ochiul dintr-un program istoria lui Edward R. Murrow (care pentru mai toţi jurnaliştii americani, inclusiv tatăl lui Clooney, e o legendă & un erou) şi a bătăliei lui cu sinistrul McCarthy (în film apare chiar el!, luat din imagini de arhivă) pentru dreptul la altă opinie şi liberă exprimare/informare, dar faptul că nu e un film pentru toată lumea - e graţios, subtil, nuanţat, bazat în egală măsură pe inflexiuni ale dialogurilor şi gesturi minimale ale personajelor - nu-i ştirbeşte, cred, nimic din valoare/forţă. E pur şi simplu o lecţie de cinema (scenariu, regie, interpretare ş.cl.) care te lasă cu gura căscată şi un gol în stomac, fără să aibă nevoie de fiţe, locaţii spectaculoase (se petrece aproape exclusiv în camerele studioului CBS) sau foarte costisitoare efecte speciale (bugetul a fost de doar 8 milioane de dolari, veniţi din ipotecarea uneia din casele lui Clooney, pentru că nici un studio nu voia să se atingă de scenariu...).

În plus, nu poţi să nu faci paralele cu politica americană contemporană, chestie care sigur nu e întîmplătoare. E pînă la urmă eterna poveste a eroului care se zbate să îşi spună părerea şi să schimbe nişte lucruri care i se par nedrepte, a celor din jurul lui şi a consecinţelor pe care o astfel de luptă le are asupra celor implicaţi. Dar parcă aşa de bine spusă n-am mai văzut-o de foarte mult timp. Într-un cuvînt, magnific...