Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Control

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cronica unei sinucideri anunţate - Control


ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Curtis. O familie tipic englezească, tatăl citeşte ziarul, îmbrăcat într-o cămaşă, mama găteşte. Ar urma ca cei doi să poarte o conversaţie absurdă, de tipul dialogurilor lui Ionesco. Însă aici intră Ian, cel care destabilizează ordinea şi automatismul. Merge spre camera lui, pune un disc şi ascultă. Diferenţa e că nu face nimic, muzica nu e fundal pentru altceva. Deja vedem ceva din farmecul filmelor care vorbesc despre muzica unei perioade, aşa cum sunt Velvet Goldmine, The Wall sau The Doors. Hainele (oricât de caraghioase ar părea azi) posterele, magazinele cu discuri, gestul de a pune discul pe platan, toate au ceva prăfuit şi respectat. Toate detaliile te bucură şi te miră, ca un joc puzzle: fiecare îşi are locul lui şi fără el nu se poate trece mai departe. Alb-negrul ales de regizorul Anton Corbijn nu e doar o "modă", ci este vechiul. Şi, de altfel, cum ar putea Ian Curtis să fie îmbrăcat în culori calde, când toată atmosfera Macclesfield-ului e gri? În plus, impresia e una de fotografie veche, din revistele de muzică. În Control, cadrele au o puritate datorată simetriilor (Corbijn e fotograf), nimic nu deranjează, nu se simte regizorul. Un mare merit azi; când fiecare încearcă să arate ce poate, un regizor modest e ca o pasare rară (sau "as dead as a dodo").

Când? Când "fuck" nu mai însemna nimic (ca în "I went with my fucking girlfriend to a fucking hotel and we had sexual intercourse"), când tinerii erau respectuoşi deşi furau halucinogene de la bătrâne, când în Anglia se întâmpla ceva cu muzica. Filmul se bazează pe cartea soţiei lui Curtis, Deborah: Touching From a Distance, din 1995, memoriile vieţii lor împreuna. E mai degraba un film despre Ian Curtis, decât despre Joy Division, pentru că membrii trupei întră în umbră; însă, totuşi, sunt evidente condiţiile sociale ale anilor '70 şi '80 în care s-a format trupa.

Oricât de non-feminist(ă) ai fi, observi diferenţa dintre cele două tipuri de femeie: soţia docilă, servilă, naivă, deranjant de dependentă de soţ şi de liniştea căminului. Şi, dincolo de uşa căminului conjugal, amanta (Annik Honoré), femeia independentă, cu o carieră, fascinată de puterea celui de pe scenă. Restrictiv si dihotomic: mama şi războinica. Atracţia este prima, abia apoi urmează "datoriile" şi rutina. Însă, de aici Ian se va zbate între a minţi şi a spune adevărul, între datoria de tată (dar cu o clasică repulsie faţă de scutece, biberoane etc.) legată de cea de soţ (şi aici eşuează: actul sexual ratat) şi cea de om-care-alege-liber. Mariajul e greşeala unui copil gata să facă totul prea repede. Iar epilepsia, cu reţete nesigure, cu teste şi încercări, cu restricţii, cu somnolenţa şi oboseala cauzate de medicamente, e un motiv în plus pentru a se simţi apăsat şi torturat.

Ce e diferit sau pare că lipseşte filmului? Nu e o relatare a beţiilor, concertelor şi libertinajului unei trupe, ci se axează pe modul în care vocalistul compune versurile, pe depresiile lui, pe boala lui. Geniul nu e văzut ca distrugător, ci auto-distrugător mai degrabă, în linişte şi fără a trezi urme de suspiciune. Continuă să bea deşi îi este interzis, să nu-şi ia medicamentele, apoi se sinucide. Cronica unei sinucideri anunţate prin versuri. Însă toţi cred că e vorba doar despre versuri pentru Joy Division, şi nu că acestea ar putea să vorbească despre el, un tânăr de doar 23 de ani.

Ce probleme ar putea avea vocalistul nostru? Nici chiar atunci când are crize de epilepsie pe scenă nu e luat în serios de public, care cere tot mai mult. Nu e pregătit să fie un idol. Ian e un cântăreţ incomod în felul lui, din cauza schimbărilor rapide de dispoziţie. Însă e cu atât mai enigmatic. Nimeni nu pare să-l cunoască. Colegii de trupă sunt entuziasmaţi de primul turneu în America, de hainele pe car-au să le pună în bagaj, iar grija lui este cea a unui matur: mariajul cu Debbie. Ian vrea linişte, dar e deja într-un carusel ce nu se poate opri. După o ceartă cu soţia şi o criză de epilepsie dură, Ian Curtis se sinucide.

Camera e discretă, nu e voyeur, nu-l urmăreşte şi nici nu intră în casă când Debbie îi descoperă corpul. Rămâne afară, simplu şi respectuos, aşteptând reacţia soţiei. Ceea ce face ca acest Control să nu fie ca celelalte filme de la TIFF-ul 2008 (mai ales cele din competiţie), e claritatea scenariului. Nu te întrebi "Ce a vrut să spună/ facă regizorul dar nu a reuşit?" pentru că răspunsul vine foarte clar, direct şi limpede: o biografie a lui Curtis, într-un stil uşor poetizat (Ian citeşte versurile melodiilor), uşor depresiv, fără a avea ceva din glam-ul trupelor devenite faimoase ale scenei underground engleze. Portretul unui tânăr care a devenit "idol" abia după moarte. Şi, dacă te gândeşti că actorul central, Sam Riley (ce joacă credibil dansul epileptic, relaxarea şi decadenţa lui Curtis), era necunoscut până atunci, asta dovedeşte curaj din partea regizorului, şi el la fel de începător. Ca în matematică, minus cu minus face plus.

Control
regia: Anton Corbijn
cu: Sam Riley, Alexandra Maria Lara, Samantha Morton.



 Toate articolele despre Control


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andreea Chindriş


Alte articole

 Dark glamour - Control, Giulia Ghica Dobre
 Don't Walk Away in Silence... - Control, Sanda Luminiţa Strete
 Love will tear us apart... again - Control, Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer