Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Control

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Love will tear us apart... again - Control


aprilie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
The Passion

Anton Corbijn e fan Joy Division şi, la fel cum noi ne îndrăgostim de un tărîm datorită unui scriitor pe care-l frecventăm cu plăcere, datorită unor formaţii pe care le ascultăm cu bucurie... sau datorită telenovelelor, Corbijn a plecat dinspre Olanda spre Anglia datorită atracţiei sale pentru muzica punkerilor britanici. A lucrat ca fotograf, apoi a pătruns în zona artei video şi a devenit cunoscut prin intermediul colaborărilor cu U2 (One - unul dintre videoclipurile piesei, Please), Metallica (Hero of the day) şi, mai ales, Depeche Mode.

The Past

Generaţiei 1986-2000 MTV, Anton Corbijn trebuie să-i fie cunoscut, el fiind realizatorul majorităţii clipurilor Depeche Mode din perioada asta. Ca orice băiet care a crescut în epoca Depeche Mode (ca fan Metallica), priveam cu drag un Walking in my shoes, un In your room ori un Barrel of a gun - clipurile mele preferate dintre cele realizate de Corbijn pentru Depeche. Mai tîrziu aveam să încep să mă îndrăgostesc de muzica Depeche Mode, iar această apropiere a fost intermediată de două concerte în care de regie, de partea vizuală şi, în genere, de tot ceea ce înseamnă design scenic, s-a ocupat tot Corbijn. Sensibilitatea muzicii Depeche Mode rezona deosebit în imaginile alese de acest artist olandez. Dacă intri în atmosfera Devotional sau One Night in Paris, nu e necesar să înţelegi ceea ce spun versurile scrise de Martin Gore, montajele imagistice ale lui Corbijn insuflă şi menţin starea exprimată de muzica Depeche.

The Bottle

Mie nu îmi plac spirtoasele. Însă, datorită felului în care pîrlesc tractul digestiv, în timp ce urmăream Control îmi formasem o imagine despre ceea ce ar fi viaţa prin raportare la o sticlă cu tărie. În relaţie cu personajele de tip blazing flame, cele care animă cultura pop(ulară) contemporană, un Jim Morrison, Kurt Cobain, Jimi Hendrix sau James Dean, povestea asta cu sticla o vedeam cumulativ, nu în scădere: viaţa nu ar fi o sticlă de tărie care se goleşte zi de zi, ci o sticlă goală, în care, puţin cîte puţin, punem cantităţi de senzaţii rafinate şi dublu rafinate pentru ca Marea Hibernare să nu ne prindă într-o ipostază de tip Ivan Ilici (cu datoria făcută zi de zi cu o răceală teutonică - pentru care oricum nu există un ordin imperativul categoric, summa cum laude - dar cu pasiunile uitate-n cui de decenii). Viziunea asta cumulativă ţine probabil de micul meu egoism snob, că aş vrea să trăiesc un car de ani şi aş vrea să fie destul de cuprinzătoare toată afacerea asta cu lumea. Apoi, pe de altă parte, poate că ţine de una dintre vorbele lui Solon, care, pentru a trece drept înţelept prin Atena antică şi pentru a ne stîrni pofta de a trăi (mult şi bine, eventual!), spunea că numai la finele vieţii, cînd avem în urmă toate detaliile ei, doar atunci vom putea şti dacă am fost fericiţi.

The Flame

Ian Curtis este una dintre flăcările scînteietoare pomenite mai sus. Pentru flăcările astea lucrurile par a sta altfel. Tipii ăştia par a veni pe lume deja încărcaţi, astfel că pentru ei procesul e unul de golire. Trebuie să scape de un prea-plin care îi roade necontenit. Unii ard intens şi se sting în propriul tumult. Dar povestea lor rămîne vie în compoziţii muzicale de excepţie (minunatul Wish You Were Here, album dedicat lui Syd Barrett de către Pink Floyd) şi în filme memorabile (The Doors, despre Jim; Last Days, un poem care caută posibile răspunsuri cu privire la ceea ce a făcut Kurt Cobain în ultimile ore ale vieţii sale; sau, nu numai pentru a aminti că Ian a mai apărut într-un film, 24 Hour Party People, unde, însă, personajul principal era Tony Wilson, proprietarul casei de discuri care a susţinut muzica punk în epocă). În galeria biografiilor memorabile intră şi Control, primul film al lui Anton Corbijn, despre viaţa lui Ian Curtis, un pop idol mai puţin mainstream, liderul formaţiei Joy Division. Control are la bază autobiografia Touching from a distance, scrisă de soţia lui Ian, Deborah Curtis.

The Life - as seen in the movie

Ideea de rock-star, de la Syd Barrett şi Jim Morrison la Dave Gahan, presupune cîteva drumuri celebre: calea psihedelică - LSD (acid lisergic dietilamid), DMT (dimetiltriptamină), psilocină, psilocibină, mescalină, SLP (Seninătate, Linişte, Pace - un substitut al amfetaminei); calea calmantă - cloroform, alcool, metadonă, morfină, heroină, opiu; calea stimulentelor: cocaină, efedrină, amfetamină, teobromină. Prin Ian Curtis ideea asta se modifică. Miza existenţei sale a fost iubirea, absenţa iubirii era recuperată în poezie, poezia devenea muzică iar neputinţa sa de a se rupe de jurămintele adolescenţei l-a îndrumat spre moarte. În acest sens, spre deosebire de majoritatea idolilor rock, sfîrşitul lui Curtis provine dintr-o lipsă, din imposibilitatea de a lua o supradoză... amoroasă. În scena interioară a lui Curtis îşi dau concursul şi semnele epilepsiei, iar depresia se instalează confortabil şi creşte odată cu înstrăinarea sa de propria persoană, de acel Ian care, în pragul maturizării, se căsătorise din elan poetic, la o vîrstă la care, de obicei, învăţăm abecedarul dragostei. Drama se naşte la intersecţia dintre ceea ce Ian ştie că era şi ceea ce observă că a devenit în raport cu idealismul său amoros juvenil. Elanul iniţial se stinge şi Ian coboară încet spre autism. Rătăceşte între dorinţa acută de a începe o nouă viaţă alături de Annik şi stîlpul social de care se simţea legat, cel puţin din punct de vedere moral - soţia sa Debbie şi fiica lor, Natalie. Iar soluţia pe care o alege Ian... abia atunci devine limpede că, în fapt, e istoria unui copil care şi-a stricat toate jucăriile, şi pe cele vechi, cu care crescuse, şi pe cele recente, pe care le primise în dar. Sau poate că e o reacţie firească la o concluzie tristă: love will tear us apart... again (and again).

Sam Riley e Ian Curtis. E o problemă definitivă. E greu de crezut că altcineva poate fi atît de firesc Ian Curtis. Albumul realist e susţinut şi de Samantha Morton: nu numai că seamănă cu Debbie Curtis, e şi prezentă excelent în rol. Cît o priveşte pe Annik, nu ştiu cum arăta în realitate, însă Alexandra Maria Lara, pe ecran, e mai frumoasă şi mai distinsă decît am văzut-o vreodată.

The Vision

Capacitatea lui Corbijn de a construi sens prin imagine e vizibilă în colaborarea sa cu Depeche Mode. Emoţia, vulnerabilitatea şi patima umană străbat fiecare piesă a trupei, dar mitologia Depeche Mode s-a format şi a fost susţinută de imaginile în care Corbijn traducea muzica lor, fie in clipuri, fie pentru turnee. În cazul Control, însă, lucrurile stau invers. Tot ceea ce putea fi mitologie rock în spatele lui Joy Division şi a curentului punk în genere, se topeşte în acest film pentru a face loc emoţiei şi vulnerabilităţii interioare ale lui Ian Curtis. Corbijn se apropie de povestea lui Curtis cu discreţie şi delicateţe: în prima parte a filmului, una descriptivă, despre legarea formaţiei, despre începuturi si către succes, despre căsătorie şi despre munca paralelă a lui Ian, într-un birou al forţelor de muncă, aparatul de filmat stă la distanţă, urmăreşte din umbră, observă fără a fi simţit; în partea a doua, însă, aparatul vine în siajul lui Curtis, iar filmul capătă însuşirile eroului de pe ecran - pare uşor, fragil, ţi-e teamă să respiri puternic pentru a nu-l rupe. Alb-negrul în care filmează Corbijn fluidizează secvenţele şi dau senzaţia că tot filmul nu durează mai mult decît o respiraţie adîncă, precum un colţ de lume prins cu coada ochiului în detalii multiple, care nu ne vor părăsi mintea întreaga viaţă. Am crescut lîngă rîul Strei, în fiecare vară ajung acolo şi mă arunc cu drag în apă. Uneori obişnuiesc să mă opresc pe mal, să iau apă în căuşul palmei şi să o las apoi, lin, să curgă înapoi în matcă... în locul unde cade micul şuvoi apa se tulbură, iar cînd bate vîntul e şi mai interesant, căci căderea este zbuciumată, apa este răvăşită, împrăştiată. O astfel de curgere, lină, spectaculoasă, apoi zbuciumată... dar scurtă, poate prea scurtă, aşa apare viaţa lui Ian Curtis prin filmul lui Anton Corbijn.

The Bracket

(Control va fi prezentat într-o proiecţie specială la TIFF 2008. Un prim şi mare motiv pentru a fi prezenţi la sărbătoarea clujeană, între 30 mai şi 8 iunie 2008.)



 Toate articolele despre Control


1 comentariu

  • Frumos
    Lucianno [membru], 09.05.2008, 16:41

    Un review extraordinar al unui film la fel de extraordinar !!

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Dark glamour - Control, Giulia Ghica Dobre
 Don't Walk Away in Silence... - Control, Sanda Luminiţa Strete
 Cronica unei sinucideri anunţate - Control, Andreea Chindriş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer