Don't Walk Away in Silence... - Control

În filmul lui Anton Corbijn se moare de combustie umană spontană...

Mărturisesc că până la Control nu am ascultat şi nu am auzit de Joy Division. Tot ce ştiam despre film citisem în programul de la TIFF 2008 iar de Anton Corbjin ştiam că e fotograf şi că a pus în scenă concertele Depeche Mode, One Night in Paris şi Playing the Angel pe care le văzusem, unul pe DVD iar celălalt live la Bucureşti. Aşa că am intrat cu o mare curiozitate şi nerăbdare să văd primul lui film.

Şi filmul începe... Primul cadru - Sam Riley care îl interpretează pe Ian Curtis: "Existence/Well, what does it matter/I exist on the best terms I can/The past is now part of my future/The present is well out of hand..." şi cu aceste versuri din Heart and Soul, intri în lumea lui Ian aşa cum l-a cunoscut şi l-a înţeles poate de atunci sau poate mai târziu Anton Corbjin. Cert e că s-a apropiat de personajul său cu sufletul şi simţi asta în fiecare cadru pe care-l filmează. Camera se mişcă atât de uşor şi de natural între cadre precum fumul ţigării din care trage cu atâta pasiune Ian.

Ian adolescent ascultând David Bowie, Sex Pistols şi recitând din Wordsworth, îndrăgostindu-se de Debbie (Samantha Morton) cu care se va căsători la numai 18 ani. Primul concert, primul album, prima transmisiune TV, primul contract, prima criză de epilepsie, primul copil... Prima dată când ascult Joy Division... şi simt filmul în tot corpul şi capul mişcându-se în ritmul muzicii şi merg odată cu el la următorul concert... O jurnalistă belgiană - Annik (Alexandra Maria Lara), o dragoste nouă, altfel... "Love, love will tear us apart"... Debbie... Prima ceartă, nesiguranţa, teama... "Fuckin' hell"... remuşcarea "I owe you everything"...

O altă înregistrare, un alt Ian, Annik... "But if you could just see the beauty/These things I could never describe" (Isolation)..." Love, love will tear us apart again"... Debbie, Annik... Un alt concert, "A duel of personalities/That stretch all true realities/They keep calling me" (Dead Souls) O altă criză... Annik, Debbie... Annik şi The Sound of Music... "Love, life makes you feel higher"... Annik: "You are so depressing [...] I never felt like this before"... Ian: "I am so happy to sit with you here." Dragostea...
În afara ei... Debbie, fuga de sine, alcoolul, pastilele - "No need to fight now" - Annik... Debbie, spitalul, reîntoarcerea... Nesiguranţa. Teama. "I don't know if I can." Primul concert, primul eşec, neîncrederea, căderea în sine... Annik... Primul divorţ, prima dată singur, singur cu sine într-un colţ pe care îl va abandona prea curând. Annik... Annik...

Şi urma să fie primul turneu în America... 19 mai 1980 -"Mother I tried please believe me/I'm doing the best that I can" (Isolation).

17 mai, acasă la Debbie... Ian un tânăr de 23 de ani, aproape bărbat... Debbie încercând să-l înţeleagă... Ian singur, singur cu Iggy Pop...Ţigara... "So this is permanence/What once was innocence/Turned on its side/A cloud hangs over me"... Criza...

18 mai... Ultima. He just crossed the line... Back, back where he was...

Alegerea lui Corbijn de a face un film în alb-negru este firească, ca toate fotografiile făcute de el lui Ian Curtis şi care alături de cartea biografică Touching from a Distance a soţiei lui Ian Curtis, Debbie Curtis au fost sursa de inspiraţie a acestui film dedicat memoriei şi moştenirii muzicale lăsate de Ian Curtis, solistul vocal şi compozitorul pieselor de la Joy Division. Un film foarte personal, un poem vizual pe care-l închină celui care prin piesele sale îl face să părăsească Olanda şi să se îndrepte spre Anglia pe vremea când era un tânăr fotograf de numai 24 de ani. Un mister pe care-l poartă cu el peste ani şi pe care îl relevă acum publicului larg. O poveste pe care o spune cu dragoste... Uitaţi-vă la prim planurile pe feţele actorilor, pe mâinile lor, la compoziţia imaginilor. Un film echilibrat, discret care-i lasă libertatea spectatorului de a judeca lucrurile, de a înţelege.

Sam Riley (Ian Curtis) un actor aproape necunoscut până la acest film. Primul lui film... Mare. Un film în care este Ian Curtis cu totul. E acolo... în mintea lui, în sufletul lui, în lumea lui. Şi este consumat de aceeaşi ardere interioară. Trăieşte. Iubeşte. Disperă... Şi interpretează toate piesele din film. Fascinant! "When I'm up there, singing... They don't understand how much I give..." Sam Riley are o formaţie: 10.000 Things. Aştept celelalte 9.999 lucruri pe care are să ni le spună.

Samantha Morton în rolul soţiei lui Ian Curtis este memorabilă. Dă atâta forţă personajului ei în încercarea de a face faţă rolului de mamă şi de soţie. Aproape femeie... "Can somebody help me? Anybody, please..."

Alexandra Maria Lara (Annik Honore) mai frumoasă şi mai exotică decât în orice alt film al ei. Privirea ei spune tot. Te face să simţi acea delicateţe a iubirii abia înflorite şi presimţirea marii iubiri. "I am a little scared of falling in love with you..."

Actorii din celelalte roluri sunt toţi foarte buni. Actorii care i-au interpretat pe ceilalţi membrii ai formaţiei Joy Division au învăţat să cânte la instrumente pentru acest film. Şi împreună cu Sam Riley au fost o formaţie: Joy Division. Dincolo de asemănarea fizică cu membrii formaţiei, gesturile şi mişcarea scenică sunt identice.

Un film memorabil în care toţi cei implicaţi au fost acolo cu inima. Şi asta se simte. A obţinut trei premii la Cannes şi numeroase alte premii. Un film de văzut şi de ascultat. Cu sufletul...