The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford e, de fapt, demitizarea lui Jesse James de către regizorul Andrew Dominik. Timp de două ore şi jumătate, Dominik îţi arată cît de plicticoasă era viaţa în banda lui James (Brad Pitt). După cum rezultă din film, acesta îşi petrecea o bună parte din timp tăcînd cu trabucul în gură şi uitîndu-se insinuant la tine - complăcîndu-se cabotin în postura psihopatului imprevizibil care poate să te omoare pe loc dacă nu-i place vreo glumă de-a ta. După ce, cu chiu, cu vai, terminai de spus gluma respectivă, el te mai stresa cu tăcerea lui preţ de cîteva pufăituri de trabuc şi abia apoi dădea liber la rîsete; după care spunea el o glumă şi rînjea mulţumit în timp ce tu rîdeai prea tare. Şi terorismul ăsta al lui - cu nimic mai interesant, în esenţă, decît al şcolarului care-şi pune toţi colegii să-i aducă sandvişuri - era singurul lucru interesant din viaţa ta, pentru că, la vremea aceea (anii 1880), banda lui James nu mai ataca nici diligenţe, nici bănci, nici trenuri. Se ascundea. Ocazional, James mai executa un trădător sau mai tortura un suspect - pe care, în mod derutant, îl bătea şi dacă tăcea, şi dacă vorbea; după care plîngea cu fruntea în coasta calului său. Sau îl puteai găsi jucîndu-se cu un şarpe - o privelişte care pe unii spectatori i-a înfiorat, dar care, dacă e adevărat ce spun ziarele, e ceva banal acasă la Brad Pitt şi la Angelina Jolie. Te puteai pomeni că vrea să vorbească - aşa, din senin - despre stele sau despre sinucidere. Pe scurt, un mare plicticos.
Se prea poate ca legendarul pistolar să fi fost şi în realitate un psihopat banal, dar asta nu justifică abordarea lui Dominik. În primul rînd, spectatorul n-are nici o vină. În al doilea rînd, adevărul istoric nu ţine loc de adevăr artistic, iar adevărul artistic e mai degrabă subţirel în acest film. O fi fost James un psihopat banal, dar portretul lui de-aici e banal ca portret, deci nu din vina subiectului, ci din vina autorului; analiza lui psihologică e banală, rezultatul fiind că spectatorul etichetează toate personajele din cîteva întîlniri şi apoi nu mai are nici o surpriză cu ele. De exemplu, îl gineşti din prima pe Robert Ford (Casey Affleck), tînărul care vrea neapărat să fie primit în banda lui James şi care sfîrşeşte prin a-l asasina: e prototipul fanului nesănătos de palid, nefiresc de încordat şi neliniştitor de zîmbăreţ, de care care se fereşte orice celebritate. Pînă şi James îl gineşte: "Tu vrei să fii ca mine sau vrei de fapt să fii în locul meu?" Aceeaşi întrebare îi putea fi pusă şi personajului titular din The Talented Mr. Ripley - un alt aspirant periculos - de către obiectul idolatriei sale; numai că acesta din urmă nu punea întrebarea (şi bine făcea: nu e treaba personajelor să-i explice spectatorului despre ce e vorba în opera de artă); şi dacă mintea lui Ripley era atît de activă şi de alunecoasă încît spectatorul dădea în palpitaţii chinuindu-se s-o devanseze, mintea lui Ford nu mai are aproape nici un secret pentru spectator de pe la minutul 15.
În al treilea rînd, nu sînt sigur că Dominik l-a vrut pe James chiar atît de banal cum i-a ieşit. E clar că intenţiile lui sînt demitizante: e genul de western în care personajele se duelează în izmene şi se ratează de la doi paşi. Pe de altă parte, după lentoarea lui studiată, după cromatica desaturată, de "western de artă", după numărul de cadre blurate la margini sau filmate prin geamuri deformante, după tăcerile grele ale lui James, după privirile cu înţeles pe care i le aruncă viitorului său asasin şi după faptul că personajul pe care-l chestionează despre sinucidere chiar se sinucide, e clar că filmul pretinde că prezintă Mistere Profunde. Dar nu vă lăsaţi păcăliţi. Filmul nu prezintă decît nimicnicie frumos filmată. Pînă în ultimele 20 de minute, cînd devine brusc interesant. James a murit (petrecut de public cu un imens oftat de uşurare), iar Ford are parte de mult rîvnita lui porţie de glorie, care seamănă mai mult cu o osîndă din infern: seară de seară, în faţa unui public îmbrăcat la patru ace, el reconstituie asasinarea lui James (interpretat pe scenă de fratele asasinului). Dintr-odată, look-ul simandicos şi proaspăt vampirizat al filmului încetează să mai pară o afectare, devenind cu adevărat evocativ şi poetic, şi spectatorul care a rezistat pînă aici începe să fie intrigat de sufletul pierdut al lui Ford, care pare să se apropie, mai mult tîrîş, de un început de autocunoaştere, de o geană de mîntuire. Acest epilog e adevăratul film: o povestire scurtă, tristă, curat spusă, despre un caz de bîntuire.