februarie 2008
Filmul lui Andrew Dominik are şi un titlu foarte lung şi o durată pe măsură: două ore şi patruzeci de minute. Din titlu, aflăm despre Robert Ford că era un laş; cu descrierea lui Jesse James se ocupă cel mai bine vocea din off care ne spune că, în prezenţa lui, "ploaia cade mai puternic, sunetele se amplifică, iar timpul trece mai lent" - Jesse James e un mister până şi pentru copiii lui, care nu-i cunosc nici meseria, nici numele. Şi, pe undeva, ar trebui să fim recunoscători acestei voci care ne ghidează prin întâmplările care au culminat cu asasinarea legendarului outlaw: fără ea, percepţia noastră asupra tuturor lucrurilor care compun măreţia lui Jesse James e limitată de ceea ce vedem pe ecran. Asta în ciuda faptului că fiecare scenă şi fiecare imagine a acestui western au în ele o frumuseţe crepusculară care hipnotizează privirea până la punctul în care transformă filmul într-o lecţie de imagine şi de atmosferă. E adevărat, simţim de la bun început mirosul morţii plutind în aerul greu din jurul fiecărui personaj, dar frumuseţea căutată a imaginilor nu e suficientă pentru a umple toate momentele de anticipare şi tensiune apăsătoare care culminează cu distrugerea unui mit.

Din portretizarea lui Jesse James (Brad Pitt) sunt eliminate aproape toate lucrurile care ar putea descrie omul, realizatorii considerând mult mai de efect să se concentreze doar pe acelea care-i scot în evidenţă măreţia şi hipnotismul. Dar efectul nu e de profunzime, şi camera de filmat păstrează constant o anumită distanţă faţă de personaj, dincolo de care rămâne impresia că dacă s-ar apropia prea mult n-ar mai rămâne nimic "măreţ" de arătat, iar mitul s-ar sparge ca un balon de săpun. E incapacitatea lor de a creiona legenda şi altfel, mai profund, mai puţin schematic şi superficial, nu bazându-se exclusiv pe imagine, printr-o privire veşnic temătoare şi închipuit hipnotizată.

Odată cu apariţia lui Robert Ford în scenă (Casey Affleck, cu o interpretate excelentă), filmul reuşeşte însă să fie o lecţie despre imagine şi în conţinut, nu doar în formă: cu idolatria lui, hrănită de-a lungul unei vieţi întregi şi fixaţia bolnavă care-l macină, Ford e un personaj mult mai cărnos şi mai palpabil decât Jesse James. Stă mereu în umbra lui, pândindu-i gesturile cu înfrigurare şi sorbindu-i înfometat fiecare mişcare, cu privirea otrăvită de sentimente amestecate: resorturile obsesiei par să-i fie absconse şi lui. Nu-l ajută nici măcar faptul de-a fi fost ghicit de la bun început de Jesse James, cu întrebarea cheie: "vrei să fii ca mine sau vrei să fii în pielea mea?" Nu există un singur răspuns, există doar fascinaţia transformată în obsesie şi apoi în otravă, şi pendulările periculoase între toate acestea. Devine clar pentru amândoi că nu mai există cale de întoarcere, şi, în timp ce Ford se lasă purtat în voie şi dominat de obsesia chinuitoare, Jesse nu face nimic ca să-l oprească. Atunci când îşi asasinează idolul, Ford e îmbătat de euforia celebrităţii mult aşteptate, dar nu-i va fi suficient: recompune apoi în faţa publicului, de sute şi sute de ori, scena asasinării, până la punctul în care o goleşte de conţinut, o trivializează. Dar tot Jesse James va fi eroul păstrat în memoria publicului, deşi, ni se spune, nu şi-a regretat niciodată crimele şi jafurile comise - nevoia de mit e mai puternică decât faptele abominabile pe care acesta s-a clădit. Spre final, Robert Ford rămâne doar cu o nedumerire tristă, obosită, şi cu gustul amar al unei false victorii cu care nu ştie ce să facă.
Regia: Andrew Dominik Cu: Brad Pitt, Mary-Louise Parker, Brooklynn Proulx, Dustin Bollinger, Casey Affleck, Sam Rockwell, Sam Shepard

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus