How do you spell soul? - The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford

Citisem că Andrew Dominik (regizorul şi scenaristul acestui film, scenariu adaptat după un roman de Ron Hansen) prezentase producătorilor - Warner Bros. pe de o parte, Brad Pitt şi Ridley sau Tony Scott, pe de altă parte - două variante ale filmului. Una care însuma aproximativ 240 de minute (despre care s-a vorbit în conferinţele de presă din timpul Festivalului de Film de la Veneţia, unde Pitt a primit premiul pentru interpretare) şi cea de 160 de minute pe care o putem vedea (încă) în cinematografe. Mie mi-a părut rău că nu am putut vedea varianta de 4 ore, preferată de Pitt, dar neagreată de Warner din motive comerciale. La finalul proiecţiei m-am simţit văduvit de încă o oră şi jumătate de film bun! Doar la Kill Bill: Vol 1 mi s-a mai întîmplat să mă trezesc cu un gol în stomac la terminarea filmului; îmi doream ca volumul 2 să înceapă imediat după volumul 1. Dar acolo era vorba de distracţie, în Jesse James e vorba despre suflet; la Tarantino e vorba de omagiu, dar şi de o critică a violenţei cinematografice, Dominik demitizează.

Jesse James e un film demitizant prin felul în care discută (deconstruieşte) clasica idee de erou (civilizator, rece, victorios) din genul western. În acest sens, filmul lui Dominik se apropie de demersul realizat de Robert Altman în 1971, McCabe & Mrs. Miller. "Eroul" acelui film era John McCabe, un tip care, imediat ce soseşte acolo, devine figura centrală a unui oraş din statul Washington numai pe baza legendelor care circulau despre el: că ar fi un pistolar fabulos, că e foarte agresiv, că ar doborî pe oricine cît ai zice peşte. Finalul acelui film va dovedi, însă, că McCabe nu era deloc un neînfricat: va evita confruntarea directă cu ucigaşii aflaţi pe urmele sale, pe doi îi va omorî pe la spate, iar în lupta cu ucigaşul-şef, el însuşi va fi rănit mortal.

Un astfel de caracter întîlnim şi în filmul lui Dominik, un tip deja legendă, în luptă interioară cu propriul statut. Jesse James (Brad Pitt) e privit de societate ca un veritabil haiduc, un tip care împarte săracilor prada luată de la bogaţi. Datorită acestei imagini, în orice comunitate poposea alături de familia sa, nu găsea persoane gata să îl deconspire. În periplul său, Jesse James, spre deosebire de McCabe, nu se confruntă cu frica sau teroarea în relaţie cu ceva exterior, ci cu monştrii care crescuseră în sufletul său. Jesse James este necontenit stăpîn pe situaţie, dă senzaţia că e cu un pas înaintea opozantului şi că nimic nu îl poate atinge fără voia sa. Jesse James este, însă, un tip vulnerabil în raport cu propria conştiinţă şi cu istoria sa: are în spate cîteva zeci de crime, ultimul jaf pe care îl plănuieşte e un rateu din punct de vedere material, în banda sa apar conflicte, cineva începe să ciripească poliţiei una-alta. În acest context, Jesse James pare sătul de propria misiune.

Filmul nu surprinde prin deznodămîntul poveştii, el este anunţat încă din titlu, apoi, de cîteva ori, de naratorul poveştii (o alegere inspirată folosirea unui narator; prin el toată povestea capătă o naturaleţe deosebită). Filmul surprinde prin felul în care acel deznodămînt se apropie. Avînd în vedere puterea lui Jesse James asupra membrilor benzii sale, avînd în vedere conştienţa sa perpetuă, Asasinarea este de fapt o Sinucidere. Jesse James moare fiindcă vrea să moară. El îşi pregăteşte moartea şi îi oferă lui Robert Ford (Casey Affleck) rolul principal în piesa pe care o pune la cale. Ieşirea din scenă îi întregeşte lui Jesse James legenda şi îl transformă pe Robert Ford într-un actor continuu. Un tip obligat apoi să ducă în spate rolul unui curajos asasin, care ar fi făcut dreptate, ucigînd nelegiuitul prim al Americii. Şi Ford va avea parte de o ieşire exemplară din lume, însă el cade sub greutatea propriei minciuni.

Atmosfera filmului (fragilitatea sufletească a lui Jesse James) este supraîncărcată de muzica gravă compusă de Nick Cave (artistul australian are şi o apariţie lăutărească nostimă pe final) şi de imaginea luminoasă, uneori blurată, dar constant curgătoare, semnată de Roger Deakins. Brad Pitt şi Casey Affleck îşi compun foarte bine partiturile. Regret faptul că Pitt încarnează rar personaje precum acesta, sau precum cele din Seven sau Babel. Şi m-am bucurat să constat că Affleck a ieşit bine la rampă, după ce mai mult a rătăcit în game minore prin American Pie-uri sau diverse Ocean-uri. Filmul lui John Hillcoat, The Proposition, şi proiectul lui Tommy Lee Jones, The Three Burials of Melquiades Estrada, alături de Jesse James, sînt cele mai bune pelicule western de la Altman încoace. În dispută pentru o poziţie de frunte mai poate intra şi Unforgiven-ul lui Clint Eastwood. Dacă nu aţi văzut încă Jesse James şi îl mai prindeţi pe undeva, nu îl rataţi!