A-i cere publicului să stea lipit de scaun timp de peste 2 ore şi jumătate privind o meditaţie poetică, stilizată, lentă şi cît se poate de căutată pe tema celebrităţii, a mitologiei atît de dragi americanilor a proscrisului, dar şi a fanilor obsesiv/psihotici, deghizată în western crepuscular şi dezolant frizează inconştienţa.
Considerîndu-vă astfel avertizaţi: al doilea film al neo-zeelandezului Dominik, revelat pentru unii cu un prea puţin văzut Chopper, îmbracă aplicat şi expert straiele poveştilor din Vestul Sălbatic, folosindu-le o serie dintre figurile impuse - grandoarea peisajelor ce se sustrag încă stăpînirii omului, apăsătoarea singurătate a problematicilor eroi, violenţa brutal/organică, marea întindere epică. Dar, dincolo de muzica sumbră a lui Nick Cave (ce are, de altfel, un cameo în chip de menestrel jerpelit) şi Warren Ellis, dincolo de imaginile hipnotic/maiestuoase ale cîmpiilor gălbui, pădurilor neumblate, norilor şi călăreţilor pierzîndu-se în zare, semnate de extraordinarul operator al fraţilor Coen, Roger Deakins, dincolo de încetineala aproape incantatorie, subliniată de un voice-over literar, a derulării poveştii - ce începe să cîştige în coerenţă abia pe la jumătate, o dată cu concentrarea pe cele două personaje centrale, tot mai paranoidul Jesse James (Brad Pitt) şi alunecosul Robert Ford (Casey Affleck magnetic şi respingător) - şi de confuziile primei părţi, în care încerci, ameţit de densitatea informaţiei, să distingi oamenii şi relaţiile dintre ei, zace o deconstrucţie aproape maniacală a (persistenţei) mitului celebrităţii şi efectelor acestuia. Ceea ce justifică deplin alegerea lui Pitt pentru rolul principal, exploatîndu-i maximal statul de icon al culturii pop: mai carismatic ca niciodată, în egală măsură obosit, enigmatic, impozant şi înspăimîntător.
Non-eroul veritabil este, însă, tocmai "laşul Robert Ford", un nimeni idolatrizîndu-l pînă la erotism pe cruntul şi misteriosul bandit, căruia ar face orice să-i fie aproape şi să-i intre în graţii, dar măcinat de meschinărie, invidie şi de dorinţa de a deveni, fie şi pentru cîteva momente, cineva. Ceea ce, desigur, nu s-a întîmplat. Iar tragedia minoră a acestui om ridicol doborît de însuşi mitul cu care s-a încontrat, e tocmai centrul volatil şi macabru al Asasinării...
Care rămîne un film lung, poate obositor, straniu, dar nu mai puţin fascinant în întreaga şi magnifica-i imperfecţiune.