Oscar 2008 - Cel mai bun film al anului, partea a II-a

După o introducere cu Million Dollar Baby în prim plan şi o comparaţie carte-film în cazul Atonement, discuţia de luni continuă.


4. Juno

Din capul locului trebuie să spun că după valoare, filmul ăsta nu prea avea ce căuta în gala din 25 februarie 2008. Dacă Jason Reitman merita nominalizări, era cazul ca Academia să o fi făcut pentru proiectul său anterior - Thank You for Smoking, un film aprins, cu vervă, cu ritm susţinut, care nu se risipeşte din memorie precum fumul ţigaretelor pe o terasă, vara. Că nici acela nu ar fi meritat onoarea respectivă e altceva, ideea e că Juno le merita cu atît mai puţin. Filmul acesta vrea să fie o comedie uşoară şi probabil că îşi atinge obiectivul. Spun probabil pentru că rîsul şi buna dispoziţie vor fi stîrnite de Juno doar dacă, în prealabil, spectatorii nu vor fi sugrumaţi de conformismul peliculei, de aderarea ei la valorile străvechi ale Hollywoodului: discursul pro-familie şi binele ca final şi finalitate, un bine care transformă istoria de pe ecran într-o veritabilă pildă.

Juno vrea să privească relaxat problemele serioase care apar uneori în viaţa tinerilor de pretutindeni: împărtăşirea sexuală, o sarcină nedorită, dificultatea de a stabili relaţii cu cei din jur, probleme în familie. Doar că relaxarea cool pe care Juno o îmbrăţişează este sinonimă cu superficialitatea şi cu afectarea. Şi asta cam zgîrie retina. La suprafaţă, filmul adoptă un ton ironic şi vîră ceva pastile acide la adresa imaginii roz despre societatea americană şi celula ei de bază, o imagine pe care SUA o exportă pe toate canalele posibile. Doar că după fiecare episod uşor subversiv, în substrat, filmul întoarce placa şi, precum o mîna blajină pe capul unui copil, ostoieşte rana tocmai creată în puritanismul de faţadă al Americii.

În relaţia dintre suprafaţă şi substrat (subversiv şi calmant), filmul arată ca un şir de reacţii chimice care produc învăţături de tipul aşa nu, aşa da. Juno (numele personajului principal, o adolescentă) se trezeşte gravidă şi ar vrea să facă un avort (aşa nu), dar o vizită la clinica de specialitate o pune pe gînduri, realizează că cineva tot îi va iubi copilul şi îl va creşte cumsecade, aşa că renunţă la ideea avortului şi-i caută viitorului copil o familie (aşa da). Drumul de la aşa da la aşa nu este presărat cu tot felul de detalii bizare: clinica ginecologică pare a nu fi populată de cadre medicale, ci de clubberiţe sau personaje tocmai scoborîte de la vreo petrecere heavy-metal; la intrarea în clinică, pacienta nu primeşte bon de ordine sau detalii privind viitoarea consultaţie, ci un prezervativ colorat cu gust de fructe... Totuşi, Juno pare a nu fi deranjată de aceste ciudăţenii, ci de mirosul aseptic de pe coridoarele clinicii. Poate că explicaţia cea mai plauzibilă în ceea ce priveşte refuzul avortului stă în amprenta pe care numele o are asupra personajului (una dintre subtilităţile filmului, ca să zic aşa), Iunona fiind soţia lui Jupiter în mitologia latină, ocrotitoarea căsătoriilor şi moaşă cerească la naşteri.

Un alt exemplu din învăţătura hollywoodiană: domnişoara renunţă la ideea avortului (aşa da), însă relaţia ei cu familia e tensionată (aşa nu) şi, mai mult decît atît, îl dispreţuieşte pe tatăl copilului (aşa nu de tot). Treptat însă, direct proporţional cu înaintarea în sarcină, animozităţile din familie se sting, tatăl şi fiica au o discuţie model despre iubirea veşnică şi împlinirea supremă, în urma căreia cei doi tineri se împacă şi îşi promit că se vor întoarce în clinică pentru a avea un copil pe care şi-l vor dori cu adevărat (aşa DA = dreptate şi adevăr, dacă îmi permiteţi).

O chestiune problematică în ceea ce priveşte Juno este producţia. Hollywoodul văd că practică mai nou un soi de phishing, o celebră metodă de furt din domeniul IT. O persoană are un cont şi card la o bancă anume. Primeşte un email în care banca respectivă, chipurile, îi cere datele cardului pentru că doreşte să facă unele modificări în sistemul de plată sau de siguranţă al cardului şi prin oferirea acelor date ar avea acordul respectivului. Ei bine, mailul este unul pirat, odată dat contul, băieţii din spatele scrisorii electronice golesc cardul. Cam asta face şi Hollywoodul: fiecare mare studio a înfiinţat una sau mai multe case de producţie care se ocupă de filmul independent (îl maltratează adică)... E un proiect anume, el nu costă foarte mult, nu e cu efecte speciale, superstaruri, toane şi fiţe. OK, proiectul nu întră în atenţia Fox, ci în atenţia Fox SearchLight Pictures, divizia aşa-zis indie a companiei Fox. Bine, că trebuie să aderi uşor la conservatorismul hollywoodian e partea a doua, pînă la un moment dat te lasă să îţi faci de cap în film şi primeşti şi nominalizări la Oscar. Astfel, cei de la Hollywood fac un veritabil phishing celor din latura cu adevărat independentă din SUA - Larry Clark, Wes Anderson, Gus Van Sant (cu două sau trei excepţii) sau Vincent Gallo fiind cîteva nume din zona respectivă. Temele lor predilecte sînt preluate de Hollywood, sînt îndulcite pe final, îmbrăcate în ceva umor contemporan cool, ca să fie supărarea mai mică, să alunece cu spor, şi, pentru a împămînteni practica, e pudrată cu puţin glamour de pe covorul roşu al Oscarurilor.


3. Michael Clayton

Michael Clayton este un film onest. Nu străluceşte precum cele două proiecte fruntaşe din cuprinsul Oscar 2008, însă nici nu face larmă prin tîrg precum proiectele deja discutate, care se cred nobile doamne, dar care, la o privire atentă, se dovedesc farse pompoase. Altfel spus, Michael Clayton îşi vede lungul nasului. Promite suspans şi oferă suspans. Pe lîngă asta, în cadrul filmelor cu avocaţi şi procese, cu firme uriaşe care fac experimente pe populaţie (fie ea şi animală - dar cu influenţă directă asupra oamenilor), filmul lui Tony Gilroy are şi o noutate; un punct de vedere inedit, al unui angajat al unei firme de avocatură, angajat care are sarcina de a curăţa greşelile pe care colegii săi le lasă în activitatea lor.

Michael Clayton se înrudeşte cu Erin Brokovich şi cu The Insider. În funcţie de gradul de întunecime sau de lumină pe care îl aşteaptă cineva de la un film, fiecare poveste dintre cele trei menţionate ar putea fi mai bună decît celelalte. Dacă ultimele două ar putea fi plasate în faţa lui Clayton din perspectiva poveştii, una clară, uşor de urmărit şi chiar reconfortantă (valabil pentru filmul realizat de Soderbergh), actualul candidat la Oscar ar putea cîştiga în faţa suratelor sale de gen prin atmosfera sumbră şi prin personajul care dă şi titlul peliculei, un tip care se prezintă mai tot filmul ca anti-erou. Pentru spectatorul comod, un minus important al istoriei de pe ecran poate rezulta din structurarea narativă a filmului. Povestea este încîlcită, nu este prezentată cronologic, iar pentru spectator cea mai mare parte a ei este o acumulare de detalii care îşi găsesc cheia doar la final. Interpretările actorilor (George Clooney, Tom Wilkinson, Sydney Pollack şi Tilda Swinton) păstrează nota generală a filmului şi, în ceea ce priveşte propunerea lui Gilroy, întregesc impresia generală de bine, de satisfăcător.

O completare a acestor gînduri şi cîteva menţiuni despre cursul narativ al lui Michael Clayton puteţi vedea în articolul despre film deja existent pe LiterNet. Vine categoria grea a acestei gale!


2. There Will Be Blood

Cu un scenariu scris de P.T. Anderson, după un roman de Upton Sinclair, There Will Be Blood este un studiu de caracter care, din punct de vedere uman, se dovedeşte a fi o forare spre rădăcinile răului existent în individ. Filmul înfăţişează înălţarea socio-economică a lui Daniel Plainview, la începutul secolului XX, prin afaceri cu petrol. Plainview e un fel de Tănase Scatiu de la ei, mai şcolit, mai pedant, aşadar mai pervers.

Daniel este unul dintre cei mai importanţi jucători de pe piaţa petrolieră din California, însă visează la un mare pot. Un tînăr îi vinde un pont despre Texas, cum că acolo pămînturile mustesc de petrol, iar terenurile sînt ieftine fiindcă nimeni nu realizează prea bine cum ar putea folosi în interes propriu resursele respective. Daniel profită de situaţia locală şi, treptat, îşi înalţă propria companie în Texas. Imaginea despre sine a lui Daniel creşte odată cu veniturile sale. Cu cît extrage mai mult petrol din subsol, cu atît firea sa devine mai mocirloasă, mai năclăită, mai posedată, iar dispreţul său faţă de oameni se revarsă. În final, Daniel va fi o întruchipare a maleficului. Prin amploarea imaginii sale (estetic vorbind), Daniel transgresează universul uman: în scena finală îl vedem într-o stare de surescitare absolută, discursul său este năucitor, lovitura sa ultimă este ameţitoare, prin toate acestea personajul intră în galeria fiinţelor mitice.

E imposibil să nu remarci măiestria realizării filmului: ştiinţa de a găsi unghiul cel mai potrivit pentru a reda tensiunea unei scene, puterea de a lăsa un cadru să crească minute în şir fără a opri aparatul de filmat şi flerul cu care autorul le contrapune minisecvenţe în care cadrele se succed parcă derulate pe rapid-înainte, pentru a exprima absurdul unor accidente pe care erupţia ţiţeiului parcă le cerea, cu poftă. În rolul lui Plainview, un Daniel Day-Lewis la superlativ absolut. Şi o muzică violentă, înfiorătoare, care m-a zbîrlit cum numai Requiem-ul lui Ligetti o făcea în preajma monolitului din Odiseea lui Kubrick. O muzică originală, compusă pentru film de către Jonny Greenwood. Un film care, pentru Hollywood, poate fi o marcă a deceniului, precum au fost la vremea lor Casablanca, Ben-Hur, The Godfather sau Schindler's List. Voi reveni asupra lui There Will Be Blood în luna martie 2008, cînd filmul va fi lansat în cinematografe. Pînă atunci, un mic sfat, nu-l rataţi!


1. No Country for Old Men

Filmul fraţilor Coen este un thriller. Llewelyn Moss (Josh Brolin) este vînător. Urmărind o antilopă rănită ajunge la locul unui carnagiu. O grupare de traficanţi de droguri mexicani şi cumpărătorii americani ai mărfii se ciuruiseră mutual. În urma încăierării armate rămîne o geantă cu două milioane de dolari plus un mexican rănit şi setos. Moss ia banii, ajunge cu ei acasă fără probleme, dar conştiinţa îl îndeamnă să îi ducă apă mexicanului rănit. Doar că acum e reperat şi de către recuperatorii mexicani şi de partea americană implicată în afacere. Astfel că vînătorul devine vînat. Pe urmele lui pleacă Anton Chigurh (Javier Bardem), un criminal fioros, care-şi ucide proprii angajatori (cei care voiau să cumpere drogurile de la mexicani), apoi ucide mai toate fiinţele care-i ies în cale, respectînd un principiu paradoxal pe care şi-l însuşise în relaţiile sale cotidiene: el este o armă a morţii aflată în mîna destinului, astfel că tot ceea ce-i iese în cale trebuie să piară. Doar că, atîta vreme cît şi ceilalţi au un destin, el le oferă şansa unui joc - să nimerească partea corectă a unei monede aruncate în aer! Tot pe urmele sale se află şi recuperatorii mexicani. Pe marginea acestui triunghi violent, fraţii Coen mătură genul thriller de toate valenţele sale clasice: nu avem o înfruntare între cei buni şi cei răi, iar poliţia urmăreşte triunghiul sus-numit cu o detaşare de-a dreptul filosofică; nu avem o confruntare între personajele principale opozitive (Moss şi Chigurh), diferendul lor fiind rezolvat prin intervenţia unor terţi; pe lîngă asta, niciun personaj al poveştii nu prezintă semnele unei transformări morale şi, mai ales, nici finalul filmului, prin intervenţia autorilor măcar, nu dă o rezoluţie liniştitoare problemei: în film nu e restabilită aparenta ordine dinspre care am pornit. Criminalii rămîn criminali, hoţii hoţi, doar cei care de la început par a fi fraieri o mierlesc. Nu-l rataţi! Va veni pe ecrane la finele acestei luni (pe 29 februarie 2008, lansarea oficială).


În încheiere...

De ce am ales No Country înaintea lui There Will Be Blood? Pentru că filmul fraţilor Coen are de-a face cu cinematografia. Pînă la urmă No Country discută condiţia artei în care se înscrie şi, prin deconstrucţia critică a genului thriller, fraţii Coen maturizează sfera limbajului cinematografic (chiar dacă fac asta numai în sfera unui gen anume).

De peste douăzeci de ani cinematografia americană a intrat sub semnul autoreferenţialităţii (postmoderne) şi, cu toate că David Lynch (pentru Blue Velvet), Quentin Tarantino (pentru Pulp Fiction) sau chiar cei doi Coen (pentru Fargo) au fost nominalizaţi pentru regie şi film la Oscar, nicicare nu a intrat în posesia unei statuete la acest capitol. Tarantino şi fraţii Coen au primit premii pentru scenarii originale, însă un premiu pentru scenariu nu certifică şi nu răsplăteşte îndeajuns cea mai originală şi, în acelaşi timp, cea mai împlinită formulă cinematografică a Hollywoodului contemporan.

Dacă There Will Be Blood ar fi distinsul anului nu ar fi nicio supărare, filmul este foarte bun. Însă e un film care, pe linia calităţii cinematografice, ar fi în aceeaşi serie cu Schindler's List, Barry Lyndon sau A Man for All Seasons. Şi chiar dacă There Will Be Blood ar fi mai bun decît seria enumerată (prin ridicarea unei galerii a răului într-o manifestare particulară, fără a-i face şi o evaluare morală), eu mi-aş dori să fi ajuns ceasul în care aprecierea să cadă pe inventivitate în gen, pe noutate, nu pe realizarea fără cusur.