Cea mai bună ţară e cea fără bătrîni - Gala Oscar 2008

Gală fără traduceri aproximative ale glumelor gazdei şi fără emoţia reproducerii în română a fiecărui discurs de mulţumire rostit de distinşii Ceremoniei de decernare a Premiilor Oscar. O ceremonie ajunsă la vîrsta înţelepciunii, optzeci de ani (unde şi-a făcut cadou un bobîrnac în figură - a premiat un film care destabilizează the old style). O gală fără comentarii, exclamaţii şi pronosticuri în pauzele publicitare... şi chiar o gală fără publicitate, doar cu trimiteri la programul propriu al postului care a transmis în direct toată povestea. S-a petrecut pe HBO, vreo patru ore, cu o introducere în temă pe Realitatea TV. Fraţii Coen şi No Country for Old Men au luat premiile cele mari, scenariu, regie şi film. E de bine!

Jon Stewart, gazda acestei ediţii, a menţinut Ceremonia la obiect: prezentări scurte, discursuri de mulţumire scurte şi cîteva glume pe parcurs - la început, cîteva referiri cu privire la cantitatea de violenţă existentă în filmele nominalizate; apoi cîteva săgeţi trimise către Denis Hopper, proaspăt revenit în lume după o dezintoxicare îndelungată, o uşoară împunsătură dată lui Cate Blanchett, prea nominalizata galei, o luare peste picior a politicii şi politicienilor, plus o asigurare, că în timpul reclamelor, cei din sală bîrfesc telespectatorii pornind de la ceea ce aceştia poartă prin casă.

A fost frumos: fiind o ediţie aniversară, înaintea decernării unui premiu cu rezonanţă (actori, regie, film), rula un colaj prin care erau rememorate unele momente deosebite din istoria acordării distincţiei respective. Primul moment cheie de acest tip a fost introdus de către George Clooney şi a enumerat cîteva dintre personalităţile cinematografice distinse pentru întreaga carieră, un grupaj imagistic sfîrşit în emoţia şi lacrimile lui Charlie Chaplin. Alte momente surpriză: premiul pentru animaţie de scurtmetraj a fost acordat de către Barry Bee Benson, albina căreia îi dă viaţă Jerry Seinfeld în Bee Movie, iar premiul pentru cel mai bun documentar de scurtmetraj a fost introdus de o echipă de militari aflaţi în Irak prezentată de Tom Hanks.

Surpriza cea mai mare: Tilda Swinton, actriţă în rol secundar. Apoi, deşi îmi doream mult, nu mă aşteptam ca No Country For Old Men să primească (toate) distincţiile importante la care a fost nominalizat.

Cele mai frumoase cuvîntări de mulţumire: Javier Bardem (rol secundar), exploziv, în engleză şi spaniolă, Daniel Day Lewis (rol principal), elegant, distins, fermecător.

Premiile Oscar întotdeauna au fost un barometru demn de luat în seamă în ceea ce priveşte tendinţele politice de la Hollywood. Pînă acum, cei mai frumoşi ani ai industriei americane de film au fost anii '70. The Golden Age se terminase. Haye's Code era istorie, la fel şi monopolul marilor studiouri asupra producţiei, distribuţiei şi difuzării filmelor. Cinematografia pierdea teren în faţa televiziunii, veniturile filmelor scădeau, gîndirea unei noi politici era o necesitate. Hollywood-ul avea nevoie de oameni entuziaşti, capabili să realizeze filme provocatoare cu bugete cît mai mici. Martin Scorsese, George Lucas, Francis Ford Coppola, Steven Spielberg sau Ridley Scott sînt copiii teribili ai cinematografiei americane din acele vremuri. Lor li se adaugă Woody Allen şi cîţiva cineaşti chemaţi spre Hollywood din Europa, precum Milos Forman, Roman Polanski sau Wim Wenders. Ei vor da un nou suflu filmului american. Prospeţimea şi vigoarea sînt însuşirile cinematografiei americane din anii '70 şi din anii '80, (doar) primii ani '80, ambele fiind posibile datorită libertăţii de creaţie şi datorită lipsei unor directive ideologice trasate cineaştilor. The Conversation, Apocalypse Now, Annie Hall, The Godfather, Raging Bull sau Blade Runner sînt cîteva dintre producţiile acelor timpuri, filme distinse cu premii Oscar într-o perioadă în care în cinematografie accentul cădea pe conţinut, iar aceasta nu era sinonim cu păstrarea valorilor burgheze: binele triumfător, succesul final sau menţinerea ordinii lumeşti.

Partea a doua a anilor '80, însă, readuce în prim-plan conformismul clasic Hollywoodian, iar cursul cinematografic de rit conservator va fi reîmpămîntenit şi prin intermediul Oscarurilor. Singura uşoară scăpare din ultimii douăzeci de ani a fost American Beauty. Cea mai inspirată, inovatoare, incitantă şi, prin toate acestea, cea mai interesantă latură a cinematografiei americane din ultimele două decenii, cea postmodernă (fie deconstructivistă, fie omagială, fie ironică), reprezentată în mainstream de către David Lynch, Quentin Taratino, fraţii Coen sau Wim Wenders, şi-a găsit o casă bună doar în festivaluri, la Cannes în special, pentru Hollywood fiind numai un teren încurajat. Această situaţie s-a schimbat astăzi, cînd fraţii Coen au învins categoric: cel mai bun scenariu-adaptare, cea mai bună regie, cel mai bun film.