Vechi pronosticuri - Oscar 2008

"Am văzut No Country for Old Men la Cannes (unde n-a luat nimic), Atonement la Veneţia (unde a deschis Mostra - şi unde a fost şi Michael Clayton), There Will Be Blood la Berlin (unde P.T. Anderson a luat Premiul de regie); dintre toate, primul mi se pare cel mai bun.

Cred că Atonement (romanul lui Ian McEwan a fost tradus ca Ispăşire, filmul lui Joe Wright ca Remuşcare) va rămîne cel mai supraevaluat film al anului trecut. E genul de ecranizare care flatează publicul, dîndu-i certitudinea că se află în faţa unui act "de cultură": e după un roman, personajul principal e o (viitoare) scriitoare (interpretată de trei actriţe, ultima fiind Vanessa Redgrave), are imagini frumoase (ce-i drept, secvenţa de pe plaja de la Dunkerque e spectaculoasă) şi este "altceva" decît Hollywoodul... Oare? De fapt, nu este artă, ci artizanat.

There Will Be Blood, pe de altă parte (tot ecranizare!), are o forţă brută şi o energie impresionantă. Pare "marele film american" după "marele roman american". Personajul principal, Daniel Plainview (jucat magistral de alt Daniel-Day-Lewis), este un obsedat pentru care tot ce e omenesc trebuie subordonat cîştigului. Filmul are momente extraordinare, o muzică ea însăşi stranie şi obsedantă (Jonny Greenwood de la Radiohead), interpretări memorabile (pe lîngă Day-Lewis, tînărul Paul Dano este o revelaţie!) - dar parcă, totuşi, nu este chiar un "film mare": P.T. Anderson nu a reuşit să depăşească fabuloasa lui dramă corală Magnolia, iar faţă de un "divertisment" dement ca anteriorul Punch-Drunk Love, filmul de faţă este prea lung, prea monoton şi prea pătruns de propria lui importanţă.

Rămîn fraţii Coen, cu al lor No Country... - iarăşi o ecranizare... Şi filmul acesta are mici "probleme" (finalul, de pildă - altminteri, fidel cărţii), dar No Country... este, totuşi, cel mai bun film al fraţilor de la Fargo încoace (adică de mai bine de 10 ani)! O vervă precisă, o bucurie de Cinema contagioasă, personaje vii şi emoţionante (şeriful lui Tommy Lee Jones este minunat) şi un Rău (Anton Chigurh, jucat genial de Javier Bardem) absolut antologic.

Probabil că Oscarurile - la vîrf - vor fi o luptă între cinismul rece al acestui film şi cinismul supradramatic al filmului lui P.T. Anderson, cu Atonement arvunindu-şi premiile mici." (Adevărul / febr. 2008)

"Drept e că filmul care a deschis a 64-a Mostră (Atonement, după romanul omonim al lui Ian McEwan) nu a fost deloc la înălţime, în pofida zvonurilor. Şi nici Keira Knightley, nici Jim McAvoy (interpreţii principali), nici măcar Vanessa Redgrave nu au ridicat coeficientul de "cool" necesar unei deschideri fastuoase..." (Elle / nov. 2007)

"Filmul de deschidere a celei de-a 64-a Mostre... se numeşte Atonement, ecranizare după romanul omonim al lui Ian McEwan; am înţeles că romanul este senzaţional, dar - în regia dulceag-bombastică a lui Joe Wright - povestea mi s-a părut apă de ploaie... Nu mi-au plăcut cine ştie ce nici Keira Knightley (altfel frumuşică), nici James McAvoy (legumicol) şi nici măcar Vanessa Redgrave, care apare la sfîrşit şi-şi recită monologul de parcă ar face reclamă la MediCare." (Dilema veche / sept. 2008)

"17 mai: proiecţia de seară (cu No Country for Old Men al fraţilor Coen: cel mai bun film al lor din ultima vreme, cu un Javier Bardem genial!)" (Elle / iulie 2007)

La vie en rose, de pildă (titlul "internaţional" al franţuzescului La Môme), senzaţia a fost de biografie "curăţică", bine făcută, dar cam fadă - singurul boom al filmului fiind interpretarea pîrjolitoare a tinerei Marion Cotillard, care arde de tot în acest rol dificil. În franceză, "piaf" înseamnă vrăbiuţă (pseudonimul i l-a găsit Louis Leplée, jucat de Gérard Depardieu), iar Cotillard/Piaf chiar dă impresia unei păsări ce se apropie de foc, îşi pîrleşte aripile, ştie că va sfîrşi jumulită de viaţă, dar nu poate renunţa: "Non, je ne regrette rien" este - cum spune şi ea - chiar viaţa ei, iar viaţa ei a fost Muzică, iar Muzica a fost un foc care a făcut-o să ardă pe scenă pînă la ultima suflare. Este un film ambiţios şi destul de reuşit (mizanscena cînd află de moartea iubitului ei Marcel Cerdan este surprinzătoare, amintind de Cassavetes!), dar care nu este totuşi - pînă la urmă - decît un suport pentru formidabila Cotillard şi Vocea (unică) a lui Piaf... Şi totuşi, Marion Cotillard nu a fost considerată demnă de a lua premiul de interpretare feminină, fiindu-i preferată insipida, aseptica şi inexpresiva Nina Hoss, din Yella de Christian Petzold!" (Dilema veche / febr. 2007)