Acum vreo două trei luni, Teatrul Odeon - una dintre cele mai active scene de spectacol, şi nu numai din Bucureşti - a găzduit o "manifestare" (pe care a şi iniţiat-o, de altfel) numită Săptămîna Culturii Olandeze. Era vorba despre o succesiune de spectacole, concerte şi expoziţii de mici dimensiuni, cele dintîi alese, din cît mi-am putut da seama, în funcţie nu de o tematică anume, ci de manevrabilitate (număr mic de interpreţi, aparat scenic simplu), pe de o parte, şi accesibilitate, pe de altă parte; de exemplu, spectacolul pe care l-am văzut (din cele două) era definit în materialele publicitare drept "non-verbal". Se numea Vielfalt (diversitate, multitudine, în germană - poate şi în olandeză) şi s-a jucat cu publicul pe scenă; la o distanţă relativ mică de actori, aşadar. Era un spectacol greu de povestit; nu doar pentru că scenariul imagina o poveste destul de complicată care se desfăşura în adîncimea cutiei unui magician-prestidigitator, ci, mai cu seamă, pentru că în faţa noastră se întîmplau lucruri absolut neverosimile: cele cinci sau şase fete şi cei doi băieţi apăreau în scenă din pereţi, din podea, din cuptorul unui aragaz, de sub un scaun şi dispăreau, tot aşa, intrînd în tavan, prelingîndu-se între şezutul şi spătarul unei canapele, aruncîndu-se în bazinul chiuvetei. Totul ţinea, parcă, de miracol - şi, cu siguranţă, de un antrenament îndelungat. Şi, înainte de orice, de o fantezie nemărginită.
La sfîrşit, pe cînd aplaudam, la unison cu spectatorii ceilalţi, cu şapte mîini, ca să spun aşa, pe cînd mă uitam la zîmbetele vesele de pe chipurile actorilor şi la naturaleţea cu care se înclinau, fără să pară deloc marcaţi de cele 70-80 de minute de efort fizic extenuant (nu era greu să-ţi închipui că dificultatea propriu-zisă a acţiunilor era agravată de uriaşa concentrare necesară, căci fie şi o eroare minoră - un pas puţin mai lung, o întîrziere de cîteva secunde - ar fi compromis toată reprezentaţia), pe cînd simţeam acea căldură înviorătoare pe care ţi-o dă, la teatru şi numai la teatru, performanţa adevărată, mă gîndeam că pierderea supremă suferită de scena românească în anii din urmă poartă un nume foarte comun: plăcerea. Plăcerea de a căuta şi plăcerea de a încerca, plăcerea de a munci şi plăcerea de a dărui; plăcerea de a juca, pe scurt. Indiferent că "prestează" în cea mai mare instituţie de spectacole a ţării sau în cel mai mic teatru "alternativ", indiferent că sînt veterani hîrşiţi sau proaspeţi absolvenţi odihniţi (ba chiar, aş zice, mai ales în ultimul caz), indiferent că au trei roluri principale în aceeaşi stagiune sau o apariţie fără vorbe o dată la doi ani (iarăşi, mai ales în ultimul caz), actorii noştri par cel mai adesea obosiţi, plictisiţi, lipsiţi de vlagă. Există, bineînţeles, clipe stelare cînd talentul, experienţa sau "trăirea" îi înalţă, parcă, deasupra vieţii, deasupra noastră şi chiar deasupra lor înşile, dar, ca regulă generală, spectacolele româneşti au căpătat aerul unei cazne la care sînt supuşi, silnic şi inutil, oameni care au nimerit pe scenă fără vină, care sînt ţinuţi acolo cu forţa şi care şi-ar avea locul în cu totul altă parte. Într-o reclamă la bere, de pildă. Fără îndoială, acest simptom al unei îmbolnăviri de care nu prea ne dăm seama nu este specific teatrului. Plăcerea a dispărut de pretutindeni din jurul nostru şi aproape orice bucurie poartă înăuntru plumb. E atît de frumos cînd ninge... da, dar se blochează străzile şi, pe urmă, apăraia, mocirla şi munţii de zăpadă înnegrită, acoperiţi de gunoaie! E atît de gustoasă mîncarea... da, dar e plină de tot soiul de chimicale şi de inginerii genetice, şi te mai şi îngraşă! E atît de agreabil să pleci din oraş la sfîrşit de săptămînă... da, dar traficul te înnebuneşte, hotelul e prea scump şi nu-i deloc grozav, iar Icsulescu are o maşină mai mare şi mai tare! Viaţa a devenit o cursă cu dublu înţeles: maraton şi capcană. Ar putea să i se sustragă teatrul acestei întunecări generale? Poate că da - măcar în parte. Dacă oamenii care aleg să muncească pentru a-i distra pe alţii ar încerca, muncind, să se distreze ei înşişi, dacă s-ar azvîrli în nebunia acestei meserii nebuneşti cu gîndul la propria delectare, dacă printre iluziile pe care le vînd seară de seară ar păstra un loc şi pentru iluzia că, fără ei, lumea ar fi mult mai searbădă şi mai tristă, poate că o adiere din bucuria pe care ar încerca-o ei atunci pe scenă ar sufla, imperceptibil, şi asupra sălii. Şi dacă, pentru cîteva zeci de minute numai, povestea lui Romeo şi a Julietei ar deveni mai importantă, şi pentru oamenii de pe scenă, şi pentru oamenii din sală, decît povestea Preşedintelui şi a Premierului, poate că, încetul cu încetul, plăcerea şi-ar regăsi drumul către noi. Iar noi am redescoperi bucuria...
...Pe cînd epilogam eu astfel, lăsîndu-mă purtată pe aripile frumoaselor istorii despre puterea ficţiunii asupra vieţii, intră în încăpere femeia de serviciu "pe etaj" din fabrica de iluzii unde îmi desfăşor activitatea utilă şi zice: - Vă rog, spuneţi-mi şi mie, că nici n-am putut să dorm azi-noapte, a omorît-o poliţistu' pe Elodia, ori nu?!