Drame cu avocaţi - Michael Clayton

Cum se dă jos un avocat dintr-un copac? / Îi tai frânghia.
Ce înseamnă o sută de avocaţi în faţa unui pluton de execuţie? / Un început bun!
Care-i diferenţa dintre un avocat şi Dumnezeu? / Dumnezeu nu se joacă niciodată de-a avocatul.

Sunt bancuri, da-s adevărate - în bună parte! Cum la fel de adevărate sunt şi sensurile celebrului Devil's Advocate, al lui Taylor Hackford (scris tot de Tony Gilroy, în tandem cu Jonathan Lemkin, după romanul lui Andrew Neiderman). Prin forţa împrejurărilor, un avocat este un manipulator - omul cel mai calificat să folosească legile, răstălmăcindu-le, distorsionându-le, forţându-le la limită, în favoarea cui... plăteşte mai bine. E chiar mai puternic decât un judecător, într-un sens - pentru că are o răspundere mult mai limitată, dincolo de care i se deschide o libertate de manevră virtualmente nemărginită.

Un asemenea personaj este şi Michael Clayton, cel poreclit "The Fixer" (în traducere liberă: "Drege-tot"), angajat al unei mari firme de avocaţi din New York (un oraş nedrept de neglijat de scenariştii ultimilor ani), a cărui specialitate a devenit rezolvarea tuturor încurcăturilor aparent inextricabile. Spre lauda autorului (Tom Gilroy, scenariul şi regia), omul nostru numai super-eroic nu e: pe lângă talentele lui profesionale cvasi-imbatabile, mai are o familie destrămată, un copil de care se poate ocupa doar sporadic, tentative de afaceri eşuate, patima jocurilor de cărţi şi nişte imense datorii perpetue pe care onorariile dificilelor sale minciuni abia le ţin într-un echilibru precar. Ah, şi încă ceva: are conştiinţă...

Nu la modul melodramatic şi didactic - căci într-o junglă urbană ca jurisconsultanţa corporatistă, scrupulele morale se pot reşapa oricând în vulnerabilităţi fatale.

...Cum i se întâmplă lui Arthur Edens (Tom Wilkinson), coleg cu Michael şi reprezentant al unui mega-trust, maniaco-depresiv şi, din nou, ajuns în situaţia ca, după o viaţă întreagă de mânării, să-şi zică "Pân-aici!" - în momentul când se pomeneşte dator să acopere o porcărie alimentară care s-a lăsat cu intoxicarea populaţiei la nivel naţional (cel puţin). Documentul ajuns în posesia lui reprezintă proverbialul "smoking gun" al gigantului U-North. Criza de conştiinţă a lui Arthur se suprapune peste nevroza lui deja notorie - iar Michael trebuie să dreagă busuiocul, ca de obicei.

Şi cum Michael are la rândul lui o instanţă interioară etică, lucrurile se încurcă de-a binelea.

Chiar prea de-a binelea, pe alocuri. Tony Gilroy optează pentru un fir epic dislocat cronologic şi o atitudine narativă eliptică, ceea ce pe de o parte creează binevenitele mistere şi tensiuni, iar pe de alta se soldează, pe parcursul unei porţiuni nejustificat de lungi a filmului, cu o stare cam confuză. Deşi, în final, ajungem să înţelegem în linii mari cam tot ce s-a întâmplat, multe detalii rămân neclare - inclusiv dintr-o inabilitate scenaristic-regizorală: iniţial, povestea fusese şi mai stufoasă, conţinând încă vreo două subploturi şi multe alte detalii, la care Gilroy a fost nevoit să renunţe în faza de post-procesare - de exemplu, a eliminat toate secvenţele cu iubita lui Michael, Jennifer Ehle. În consecinţă, a ajuns în situaţia de a fi nevoit să se rezume la simpla punctare, sau doar sugerare, a unor componente dramaturgice care, prin complexitatea şi ponderea lor, ar fi necesitat tratări mai dezvoltate şi/sau mai explicite.

Dar, cum în totul răul e şi-un bine, ceea ce rămâne frustrant la nivelul acţiunii se revalorizează în planul conţinutului moral al filmului, unde mai puţine mure-n gură nu strică. Într-adevăr, latura umană e tuşantă şi convingătoare. Cu un subiectivism pe care mi-l asum, am simţit cea mai mare empatie cu plotul subiacent al lui Henry (Austin Williams, care la nici doisprezece ani are deja nouă roluri la activ şi e adeseori declarat "amazing"), inteligentul fiu al lui Michael, cel preocupat de universul fictiv "Realm and Conquest" - mai ales în dialogurile sale cu Arthur. Însăşi relaţia Michael-Arthur depăşeşte sfera profesională şi planul strict epic, dobândind valenţe umane profunde (inclusiv prin contribuţia lui Tom Wilkinson, a cărui interpretare pendulează abil între don-quijotism isteric şi înţelepciune obosită). Malefica antagonistă Karen Crowder nu e lipsită nici ea de tuşe introspective şi profunzimi, mai ales în secvenţele unde-şi repetă în faţa oglinzii monologurile avocăţeşti - iar Tildei Swinton îi reuşeşte de minune portretul femeii bărbate cu un nivel de conştiinţă apropiat de genunchiul broaştei, ceea ce o face de-a dreptul repulsivă (mă rog, aici intră din nou în joc subiectivismul: îmi amintea de o personajă similară care anul trecut m-a ţepuit de cinci sute de euro fără să clipească). Cred însă că cel mai sentimental (în sens bun) moment al filmului e acela al întâlnirii lui Michael cu caii de pe culmea colinei: o emoţie intensă dar reţinută, în atmosfera tainică a zorilor, o întrezărire a slăbiciunilor protagonistului - doar ca deschidere pentru explozia maşinii pe care şi-a lăsat-o pe şosea; secvenţa nu e numai un excelent kickstart, ci şi un accent definitoriu pus pe umanitatea tăiosului avocat.

Cât despre Clooney, pentru care am avut întotdeauna o simpatie specială, nu produce aici nici o revelaţie, dar nici nu ne înşeală aşteptările, folosindu-şi cu aceeaşi măiestrie cunoscuta paletă de nuanţe ale farmecului suprapuse peste o structură de rezistenţă solidă dar şi fisurată pe alocuri - ajutându-ne să uităm mai repede de recentele falseturi sprinţare ale Ocean...-elor numerotate.

Din păcate, acelaşi sentimentalism îi joacă lui Gilroy o festă în plan dramatic, unde simte nevoia să apese pe pedalele expozitive la un mod de-a dreptul cabotin (mai ales prin plan-detaliile insistente ale raportului incriminator, sau în secvenţa reluării la nesfârşit a clipului publicitar). În conjuncţie cu neclaritatea dramaturgică la care făceam referire mai sus, procedeul îi induce spectatorului reacţii incomode gen: "hmm, nu mi-e prea clar ce şi cum, da-i nasoool, dom'le!"

Slavă Domnului, putem pune aceste inabilităţi uşor puerile pe seama ambiţiei tipice debutantului - Gilroy se află la prima sa tentativă într-ale regiei, după ce cincisprezece ani şi-a tot făcut mâna ca scenarist, inclusiv cu Bourne... Iar pe sub accentele stilistice prea apăsate se recunoaşte o viziune inteligentă şi precisă, care ne îndreptăţeşte să sperăm că, în continuare, va învăţa să fie mai organizat. Are, categoric, toate datele unui regizor de viitor.

Dar, până atunci, să încheie, în acelaşi ton:
Ce-i alb cu buline maro şi arată bine la gâtul unui avocat? / Un pitbull de patru ani.
Care e diferenţa între un pitbull şi un avocat lovit de maşină? / În cazul câinelui, se văd urme de frână.
Un tip c-un pitbull de lesă intră într-un restaurant: "Bună ziua, serviţi şi avocaţi?" / "Sigur că da." / "Atunci, unul în sânge pentru el, şi mie, nişte clătite."

Persoanele de faţă se exclud.;)

19 februarie, 2008, h. 03:15-04:11
Bucureşti, România