Filmul lui Tony Gilroy nu este un film bun pentru că are şapte nominalizări la Oscaruri. Poate că la unele dintre secţiunile la care a fost nominalizat n-ar fi trebuit să fie, dar am înţeles în fine că la Oscaruri nu valoarea are ultimul cuvânt şi că nu degeaba ele răsplătesc industria americană de film.
Deşi nu are un subiect politic, Michael Clayton e legat mai degrabă de tradiţia filmului anilor '70 (de care George Clooney declară că se simte foarte ataşat). Un avocat descoperă că cei pe care firma sa îi apăra de mai mulţi ani nu sunt deloc nişte inocenţi şi că nu se dau în lături de la a ucide pentru a-şi proteja secretele. Tony Gilroy, care e şi scenarist, ridică pe o temă deloc nouă o construcţie solidă şi extrem de verosimilă, care se dezvăluie pas cu pas. Personajul principal - interpretat de George Clooney -, un avocat a cărui sarcină e să facă curăţenie în cazurile dificile, nu e genul de Superman cu care ne-au obişnuit filmele comerciale (în ciuda carismei lui Clooney), ci un bărbat aflat pe culmile ratării, în ecuaţia căruia eşecul familiar şi cel financiar nu pot fi anulate de conduita profesională. Într-o atmosferă de suspensie implacabilă, gestul colegului personajului interpretat de George Clooney, care e acuzat de sindrom maniaco-depresiv, dar despre care nu ştii dacă e nebun pentru că e ciudat sau e nebun pentru că vrea să denunţe malversaţiunile clienţilor, devine emblematic pentru o societate întreagă. Tony Gilroy imprimă filmului un soi de pecete a maladivului generalizat. Fiecare personaj are o nevroză sau o dereglare psihică, numai copilul eroului mai poate avea, i-o spune chiar tatăl său, avantajul de a nu fi ca ceilalţi.
Michael Clayton vorbeşte nu despre cazul particular (imaginar) al unei mari companii care scoate produse dăunătoare sănătăţii celorlalţi, ci despre cât de cangrenaţi suntem cu toţii în ziua de azi. Metafizica pe care filmul o distilează e de mult mai bună calitate decât cea cu care ne aghezmuiesc multe producţii "fantasy", chiar dacă nu e dintre cele mai optimiste.