Un thriller politic superlativ - Michael Clayton

E o modă în ultimii ani la Hollywood, una dintre puţinele semnificative şi interesante şi din alt punct de vedere decât al încasărilor. A început în cercurile liberale, trecând cam în acelaşi timp prin minţile mai luminate şi înzestrate, dincolo de talent, cu o conştiinţă socială. Vorbim, desigur, de filmele cu miză politică - fie acestea thrillere alerte şi amare, fie ele meditaţii - la fel de sumbru/ înverşunate - pe tema nenumăratelor moduri în care lumea de azi a luat-o pe căi total greşite. Lista include titluri precum Traffic, Syriana, Good Night, and Good Luck, München, recentul A Mighty Heart şi pleiada de filme (de diverse calibre) dedicate prezenţei americane în Irak.

E o veche tradiţie în cinema-ul american, încă de pe vremea cînd sintagma merita să fie scrisă cu majuscule. Şi tensiunile politice recente au reuşit s-o reactiveze din plin. Michael Clayton, debutul în spatele camerei al scenaristului Tony Gilroy, responsabil cu trilogia Bourne, dar şi cu Dolores Clairborne sau The Devil's Advocate, e încă o pagină - meritorie - adăugate istoriei genului. Şi, ca nu puţine dintre producţiile ce au marcat revirimentul tendinţei, strânge pe generic numele lui Steven Soderbergh (producător) şi George Clooney (actor/producător executiv). Spre deosebire de multe dintre amintitele realizări, Michael Clayton e, însă, un thriller procedural/paranoid, ancorat de conversaţii în care contează cel mai adesea exact ce rămâne ne-spus şi plasat majoritar pe culoarele şi în cotloanele ascunse ale marilor companii - deopotrivă industriale şi avocăţeşti. Ceea ce te duce uşor cu gândul la romanele lui John Grisham (deşi fostul avocat n-a scris vreodată ceva de o asemenea fineţe şi precizie), dar şi la un mai vechi film al lui Soderbergh, Erin Brockovich; cu precizarea că Gilroy nu oferă nimic de tipul spectaculosului decolteu al Juliei Roberts ca element capabil să distragă atenţia de la dramele şi ororile pe care a ales să le prezinte, atent, precis şi cât se poate de discret. Nu, în Michael Clayton, care îşi ia numele de aparent apaticul protagonist decăzut şi non-eroic, jucat cu o rezervă impecabilă de un George Clooney mai bun decât l-am văzut vreodată, spectaculosul vine, organic şi implacabil, chiar din poveste. Din iţele încurcate şi foarte murdare al unui proces baban în care nişte amărâţi bolnavi se luptă cu o mega-corporaţie producătoare de îngrăşăminte. Luptă offscreen, să fie clar, accentul nu cade pe mult-prea-exploatatul gen al dramelor de tribunal, ci, oblic, dar clar, pe maşinaţiunile din spate. Care sunt tocmai slujba domnului Clayton - el rezolvă, din umbră, problemele sau obstacolele apărute în calea bogaţilor clienţi ai marii firme de avocatură new-yorkeze pentru care lucrează.

Când îl cunoaştem, Michael, la costum, dar neras şi cu un aer absent/învins, îşi îneacă plictisul la o masă de joc. Iar regizorului Gilroy îi trebuie doar câteva minute ca să te facă să simţi, până la insuportabil, toată oboseala, dezamăgirea şi ratarea ce se ascund în spatele chipului aproape lipsit de expresie al fostului avocat pledant. Şi tocmai în asta stă farmecul şi reuşita filmului, în acest protagonist frânt, dezabuzat, resemnat cu faptul că orice vise ar fi avut cândva s-au stins o dată cu anii, slujbele şi datoriile pe care se chinuie să le plătească. Căci Michael Clayton e, în subtext, şi povestea unei ispăşiri/răscumpărări, a unui om care, în al 25-lea ceas, găseşte în sine urme de demnitate şi tărie pe care nu pare să fi ştiut că le-a avut vreodată. Şi, dincolo de scenariul impecabil, ce mariază perfect dialoguri tăios/pătimaşe cu tensiune, ajutat de o imagine desaturat/întunecată (semnată de Robert Elswit, operatorul lui Paul Thomas Anderson), numai bună pentru colţurile şi cotloanele obscure destinate aranjamentelor ce compun lumea lui Michael, dar şi de o regie care nu încearcă vreun moment să iasă în faţă şi să te uimească pirotehnic, e mai ales meritul lui Clooney. Pentru că extraordinarul actor, cu tot şarmul şi prezenţa lui ce ţin mai curând de un Hollywood de mult apus decât de lumea lui Bruckheimer şi a fantasy-urilor, te ţine alături de placidul lui personaj, făcându-te să îi simţi, gradat, trezirea, disperarea în faţa pierderii unui amic, furia mocnită pentru prea mulţi ani în care a plecat capul şi n-a pus nici o întrebare... Şi să mergi, convins, alături de el până la finalul în care, după unul dintre cele mai tari speech-uri din memoria recentă - ţinut fără emfază pe un culoar gol şi în faţa unui singur ascultător -, un zâmbet vag, parcă uimit, îi luminează pentru prima dată faţa.

Ar mai trebui amintită întreaga distribuţie - impecabilă - a filmului, în cap cu adesea subestimatul Tom Wilkinson ca Arthur Edens, eminent avocat depresiv distrus de propria conştiinţă brusc resuscitată, dar reuşind să o trezească pe a lui Clayton şi, respectiv, superba Tilda Swinton (Oscar pentru rol secundar) - rigida avocată aflată în cealaltă tabără şi care trebuie să controleze şi înăbuşe, prin orice mijloace, scandalul. Plus veteranul regizor Sydney Pollack în chip de patron alunecos şi dur al lui Michael şi Arthur. Pe scurt, o veritabilă colecţie de recitaluri actoriceşti de zile mari, controlată însă perfect de lipsa completă de ego a tuturor participanţilor (din faţa şi din spatele camerei) care nu s-au lăsat vreo clipă să strălucească mai tare decât povestea pe care au decis s-o contureze.