Ziarul de duminică / ianuarie 2008
S-a întâmplat că, având multe drumuri "afară" anul trecut (experienţă care sper să se repete întocmai şi anul acesta!), am văzut spectacole mai mult (sau mai multe) în străinătate decât în România. Spectacole de tot felul, de teatru sau de dans, foarte bune sau foarte proaste, cu săli pline-ochi sau mai degrabă goale, spectacole de premieră sau spectacole "obişnuite", cu public, adică, preponderent specializat sau alcătuit din oameni cât se poate de neasemănători ca pregătire culturală. Indiferent de compoziţia auditoriului şi de calitatea produsului scenic - şi indiferent că teatrul se găsea într-o ţară balcanică, una mediteraneană sau una central-europeană -, sala, în ansamblu, se comporta cam la fel: spectatorii priveau şi ascultau, mai schimbau două-trei cuvinte în şoaptă (vorbăreţii erau imediat reduşi la tăcere prin uitături fixe ori sâsâieli discrete), râdeau şi aplaudau când le plăcea, nu făceau nimic când nu le plăcea, după eventuala pauză, dacă nu rămâneau în fotolii răsfoind programul sau conversând, îşi reluau locul imediat ce suna gongul sau clopoţelul şi aşa mai departe. Totul se desfăşura cum ştiam eu că trebuie să se desfăşoare lucrurile la teatru.

Săptămâna trecută, am mers la premiera unui spectacol mult-aşteptat, într-un cunoscut şi iubit teatru din centrul Bucureştiului. Sala era plină - şi cu oameni "din breaslă", şi cu spectatori plătitori de bilet. Piesa, montată pentru prima oară la noi, avea un subiect de natură să intereseze, într-un fel sau altul, pe oricine. Şi, într-un fel sau altul, întreaga asistenţă părea interesată. Numai că: patru-cinci persoane, gripate sau răcite, tuşeau sonor cam la două minute o dată, imitate prompt de cel puţin tot atâtea (nu ştiu dacă aţi observat, dar, la teatru, tusea e contagioasă, chiar dacă nu e astfel şi cauza ei); într-un colţ, câţiva spectatori (colegi de serviciu, probabil) participau atât de empatic la peripeţiile eroilor încât le comentau în colectiv, cu glasuri scăzute, dar binişor audibile în jur; când într-un punct, când în altul, întunericul sălii era găurit brusc de mici pătrate luminoase - telefoanele mobile, de la care posesorii aşteptau, pare-se, comunicări de importanţă vitală; s-a auzit şi o sonerie; ori de câte ori îşi schimba poziţia în scaun, vecina mea se trântea pe spătar atât de energic încât întregul rând se clătina; etc. Nu exagerez: dacă aş fi avut o mitralieră... Şi tare îmi doream s-o am.

Iar faptul că proasta-creştere a compatrioţilor mei se manifesta într-o sală de spectacol nu constituie - ştiu - o excepţie. În România, asta e regula.

1 comentariu

  • Şi to-tuşind şi de-rânjind strică ei
    [membru], 27.02.2008, 12:11

    Se pare că şi în sălile de concerte sacralitatea actului receptării s-a cam dus pe apa Dâmbo-Viţei. Bruiajul comunicării artistice are doar cauze viral-respiratorii ?

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus