Iar am ajuns într-un punct mort: viaţa scenei teatrale este, these days (expresia englezească are, spre deosebire de corespondentul ei românesc, o conotaţie generală, deschizînd un arc temporal mai larg: nu "în aceste zile", ci în aceste zile-săptămîni-luni-ani), este, va să zică, mai degrabă letargică; o fi vreunul dintre rezultatele iernii care nu mai încetează să ia prin surprindere Primăria Bucureştilor. Pe de o parte. Pe de altă parte, făcîndu-mi-se (iar) imputarea că sînt depresivă cînd privesc spectacolele naţionale şi, prin scris, transmit această viziune întunecată şi altora (care, probabil, consideră că teatrul românesc e sublim şi că, în consecinţă, avem şi noi faliţii noştri - să fim mîndri!), mi-am spus că e cazul să iau o mică pauză în dosădirea actorilor, regizorilor (în special!), dramaturgilor, criticilor (hm, hm!) şi altor responsabili de starea actuală a lucrărilor scenice autohtone şi... să bat un pic cîmpii. După modelul - reamintesc asta la fiecare "episod", pentru că e corect să ne recunoaştem maeştrii, mai ales dacă nu mai sînt în viaţă - lui John Steinbeck în a sa minunată cărticică intitulată Joia dulce. (Citiţi-o sau recitiţi-o şi vă garantez un efect antidepresiv instantaneu - chiar, cum termin articolul, o şi scot din raft şi mi-o pun pe noptieră!) Să vorbim, aşadar, despre chestiuni care au legătură mai mult cu scena vieţii. Şi să uităm că de aici ele se întorc, uşor mărite, în viaţa scenei. Care le trimite reflexul, binişor sporit, pe scena vieţii. Care... Să batem cîmpii!
Printre "acţiunile" bune şi frumoase pe care le guvernează, periodic, Institutul Cultural Român, se numără şi concertele cu intrare liberă de la Ateneu: sala se umple cu spectatori extrem de diferiţi, de la foarte tineri la foarte bătrîni, şi printre ei zăreşti persoane care, mai mult ca sigur, nu calcă, în mod obişnuit, la audiţiile de muzică clasică. (Vorba lui Caragiale, cu biletele de favoare la români...) Şi se umple nu numai la concertele "propriu-zise", ci şi la reprezentaţiile micilor formaţii care cîntă muzică de cameră, socotită în general mai dificilă şi mai puţin atrăgătoare. Aşa s-a întîmplat şi cînd la Ateneu a concertat cvartetul Belcea, cu un program Mozart, Webern şi Beethoven, în seara zilei de 13 februarie. Zi (şi seară) istorică. De ce? Pentru că este ajunul zilei de 14 februarie, bineînţeles. Ce are a face? Are, pentru că pe 14 februarie este tradiţionala, nu-i aşa, sărbătoare a Sfîntului Valentin, adică ziua globală a îndrăgostiţilor. Ce are asta a face? Are: îndrăgostiţilor bucureşteni primăria recunoscătoare le oferă, printre altele, concerte în aer liber, care aer (foarte poluat, zic măsurătorile) trebuie să fie chiar în centru; anume, în Piaţa Revoluţiei, în coasta Ateneului. Aşa încît, în mijlocul delicatelor sonorităţi mozartiene, spectatorii din cea mai celebră incintă muzicală românească, emblemă a Festivalului "Enescu" şi a oraşului însuşi, au primit drept în plex nişte bubuituri apocaliptice: începuse, pe scena de-afară, recitalul nu-ştiu-cui - cu, evident, boxele reglate la maximum. A urmat, timp de o oră şi jumătate, un chin greu de imaginat; nu doar al celor din sală, ci şi al muzicienilor de pe scenă, care se priveau uluiţi şi îşi făceau discret semne de neputinţă. Celor ce zîmbesc amuzaţi le sugerez experienţa inversă: să asculte, la intensitate normală, piesele nu-ştiu-cui, cu acompaniament, în amplificatoare, de Beethoven. Ceea ce s-a petrecut în acea seară a fost, în sensul cel mai propriu al cuvîntului, scandalos. Şi nu e vorba despre opoziţia a două tipuri de cultură, nu e vorba despre discriminare estetică ori socială, nu e vorba despre nimic înalt şi complicat; e vorba doar (?!) despre o enormă nesimţire, imputabilă funcţionarilor Primăriei municipale, care îşi permit, pe banii cetăţenilor, să nu ţină seama de ei. De cetăţeni.
Acuma, nu că aceştia, cetăţenii (ceilalţi), ar fi tocmai nişte monumente de simţire. În aceeaşi seară istorică, Cvartetul Belcea - formaţie "în rezidenţă la Ateneul Român", cum sună precizarea, şi avînd componenţă multietnică - s-a putut bucura, în această capitală europeană a noastră, şi de priveliştea unor stoluri de spectatori care, intraţi în sală după începerea concertului, roiau în căutarea locurilor, cu paltoanele pe ei sau mototolite în braţe. E drept, pe muteşte. După pauză, la fel: cîte unul, cîte doi, auditorii intrau, senin, pe acordurile viorilor, şi îşi reluau locurile, sculîndu-şi vecinii şi închizîndu-şi, din mers, telefonul mobil. Ceva mai bine totuşi decît la teatru, unde am auzit adeseori, în plin spectacol, conversaţii la celular; cît despre soneriile polifonice respective, ce să mai vorbim? Vina principală o poartă însă aici, după părerea mea, administraţia instituţiilor în cauză: supraveghetoarele de sală, al căror rol s-a redus, de mult, la vînzarea programelor şi la indicarea (cu aproximaţie) a amplasamentului fotoliilor, ar trebui să fie împuternicite şi instruite să procedeze, la nevoie, şi la educarea stante pede (la botul calului, cum ar veni) a spectatorilor turbulenţi. Desigur, la început ar exista reacţii de surpriză - şi, poate, nu numai. Cu timpul însă, aceste minime constrîngeri civilizatoare ar fi aprobate şi acceptate, ba chiar aşteptate, şi atunci...
Îmi dau seama că am ajuns cam departe pe cîmpi şi că vorbesc, de-acum, nu despre these days, ci despre those days - zilele acelea, de demult. Şi trebuie să verific, dar nu cred că expresia se răsfrînge şi asupra viitorului. Nici măcar în englezeşte.