Ecranizare fidelă a romanului lui Cormac McCarthy (şi prima ecranizare pe care o fac Joel şi Ethan Coen într-o carieră de 20 de ani), Nu există ţară pentru bătrâni / No Country for Old Men introduce o dimensiune nouă în opera celor doi cineaşti. Este poate cel mai metafizic şi cel mai filosofic film al acestora, deşi nu-i lipsesc elementele caracteristice ale universului coenian.
În ciuda sângelui, a violenţei, a pittbull-ului, suspansului, umorului negru etc. etc., No Country for Old Men lucrează pe marginea abstractă dintre bine şi rău, aşezându-şi eroul (interpretat de un surprinzător Josh Brolin) între cele două repere - gonit din urmă de Anton Chigurh (Javier Bardem), aşteptat la finiş, pentru a fi salvat, de şeriful blând şi empatic, interpretat de Tommy Lee Jones. Că inocentul ce-şi însuşise o geantă de bani care nu-i aparţinea e teoretic o gâză sub piciorul implacabilului Chigurh nu ţine probabil de defetismul lui McCarthy şi, prin delegaţie, al "fraţilor", ci de o regulă simplă care spune că trebuie să plăteşti pentru greşelile tale. Din această perspectivă, pătrăţosul Chigurh, cu coafura lui inubliabilă poate fi văzut ca un înger rău (diavol) sau ca unul exterminator (dar necesar pentru mântuire), care nu are milă pentru că nu are receptori pentru sentimentele omeneşti. Dacă eroul nu l-ar fi eliberat din sticluţă, nu s-ar fi povestit...
Din acest unghi, filmul ar demonstra şi că Răul e un concept pe care nu-l poţi anihila pentru că nu-i poţi găsi rădăcina. Acţiunea e plasată în anii '80, dar fraţii Coen bat un foarte discret apropo la America de azi, în secvenţa în care, descurajat, şeriful merge la maestrul său să capete un răspuns şi-o vorbă bună. "De unde vine acest rău imens?", se întreba Terrence Malick în The Thin Red Line. Fraţii Coen nu-şi propun să răspundă, însă filmul lor, văzut prin ochiul directorului de imagine Roger Deakins, foloseşte ecranul lat pentru a transforma peisajul galben, nesfârşit de la graniţa cu Mexicul, în cadrul perfect al unei tragedii atemporale.