De Sfîntu Dumitru. La Reykjavik - And Björk, of course

"La fiecare Sfîntu Gheorghe şi Sfîntu Dumitru, ce goană după mai bine!"... "E un privilegiu să fii islandez. Mai ales cînd nu locuieşti acolo." Combinaţia aceasta de familie, ca să zic aşa, mi-a fost sugerată de spectacolul de la Ploieşti al Teatrului "Toma Caragiu", semnat de Radu Afrim, And Björk, of course. Autorul celui de-al doilea citat este dramaturgul islandez care semnează scenariul: Thorvaldur Thorsteinsson. Autorul celui dintîi a băut/vîndut bere în Ploieşti, de nici în ziua de azi nu mai scăpăm din halba dumisale. Şi totuşi, pentru toţi trei autorii (număraţi-l, firesc, şi pe regizor), De închiriat este vorba. În spectacolul de la Ploieşti se caută un Sfîntu Gheorghe. Bun şi-un Dumitru. În definitiv, nici o Björk n-ar fi de lepădat. Fiindcă, aşezate sub cerul înstelat al Alinei Herescu (să fie şi-al lui Kant?), sub planetele-candelabru care, la rîndu-le, ar putea fi un refugiu (măcar o cale de iluminare), cele patru cupluri de actanţi (ghizii psihanalitici n-au cum face excepţie) stau în fotoliile-alveolă (ca de obicei, exultantă şi logică cu stricteţe imaginaţia scenografei), pîndind eliberarea alveolelor vecine, prilej de evadare din Islande intime. De altfel, întreg parcursul iniţiatic al descoperirii de sine ("Cunoaşte-te pe tine însuţi" nu e scris acum pe templul de la Delfi, dar o serbare dionisiacă tot se presimte, cele două ceasuri de spectacol vor conduce maieutic la realizarea acesteia şi, pînă la urmă, tot într-un soi de templu sîntem şi acasă la Asta, tot într-o insulă cu oceanu-i-acvariu în care peştii urcă pînă-n tavan) se realizează prin schimb de poveşti, de alveole, de parteneri. De altfel, oceanul-acvariu va conduce inevitabil la cunoaşterea de sine ca sexualitate, eventualii cîştigători apţi de transcendenţă către erotica deplină fiind, probabil, doar handicapaţii definiţi astfel prin conflictul lor cu cutuma: Marta (Nicoleta Lefter) şi Hans (Cristian Popa).

Trimiterea la Caragiale nu este o speculaţie: sîntem în faţa unei comedii savuroase, pe alocuri, conţinîndu-şi tragedia, ca orice comedie care se respectă, evitînd plictisul moralizator graţie unei citiri regizorale absolut lipsite de complexe. Povestea e simplă: două cupluri vin la un soi de psihanalistă, Asta (Clara Flores), încă un cuplu se formează ad-hoc, Asta însăşi e alături de un DJ, Astin (Alin Teglaş care, de la calculatori lui şi, mai rar, din intervenţiile directe în spaţiul de joc, încarcă de sens un personaj teoretic neglijabil). Plafonierele globulare salvează spaţiul de ideea de concentraţionar, închisoare e personalitatea fiecăruia, universul (celuilalt?!) rămîne cel puţin iluzoria salvare. Dar şi iluzia este o cale. Altfel, nu s-ar explica terapia prin poveste, prin schimb de roluri, prin imaginare de situaţii. Terapie la care este invitat şi spectatorul în vecinătatea imediată a căruia se joacă. Lucru care, evident, supune actorii unui travaliu special rezolvat, în opinia mea, excelent de către toţi: şi în cuplul iniţiatic, dar ciudat nevrotic, Asta - Astin, şi în cuplul liberal Hilda (Ada Simionică, "artista ceramică") - Ingolf (Ioan Coman, proful homo-pedo), şi în cuplul (era să zic social-democrat) Stefania (Lorena Ciubotaru, romanciera "de perspectivă") - Traian (Tudor Smoleanu, taximetristul socializant), şi în cel potenţial Marta (Nicoleta Lefter, continuîndu-şi parcursul profund rafinat din Inimi cicatrizate, acum în pielea unei peripateticiene deloc patetice) - Hans (al cărui handicap declarat, dar nedefinit, pare a fi însăşi condiţia umană).

Iar ceea ce se joacă este chiar un joc al descoperirii, nu degeaba Asta îi îndeamnă: "Jucaţi-vă, aşa veţi găsi!". Fundamentele jocului, Stefania le ştie: "Toleranţă... Dragoste pentru poezie... Doză imensă de curiozitate... Temperament vesel". Încercaţi să priviţi în general opera lui Afrim prin ocheanul acestor principii şi cvadripticul se va justifica şi aşa. Adăugaţi, pentru plăcerea jocului, şi caragialienele "simţ enorm şi văz monstruos", în funcţionalitatea lor substantivală.

Povestea de după poveste, transferul de după transfer (în sens freudian), se încheie cu un basm de Crăciun pentru persoane cu hormonii în funcţiune (nu ştiu dacă, în spaţiul european, cel puţin, dramaturgul putea găsi o sugestie mai solid-conotativă), care duce înapoi, în Antichitatea lipsită de complexe, şi înainte, într-un viitor edenic. Viitor relativ improbabil şi, tocmai de aceea, după explozia lesbiană şi de sex-party, din toată singurătatea individului şi din toată nebunia comunităţii, starea de graţie e transferată în noul cuplu Marta-Hans (tocmai din cauza acestei construcţii de tip edenic, nu atît happy-end, cît final încărcat de speranţă, epilogul de trezire la realitate nu cred că era neapărat necesar). Imaginea este de-a dreptul frumoasă, ingenios pregătită prin alte tipuri de încărcare energetică.

Şi Björk? Şi Björk. Fiindcă, dacă Traian a plimbat-o cîndva în taxiul lui, fiecare o poate găsi, într-o bună zi, în taxiul, pe bicicleta, în sacoşa ori buzunarul său de la piept. Björk-iluzia. Björk-iubirea. Björk-viaţa. Björk-joaca. Björk-orgasmul. Björk-iluzia.

E de bine, nu-i aşa?