Să mori din dragoste de Islanda... - And Björk, of course

Patru cupluri - două deja constituite şi "consumate", unul atipic şi volatil, ultimul alcătuit ad hoc - într-un spaţiu în acelaşi timp aseptic (aşa cum aseptice sînt cluburile fancy - folosesc fără teamă un cuvînt englezesc pentru că nu doar titlul e în engleză, dar se şi vorbeşte mult în limba anglo-saxonilor în spectacol) şi intim (scaunele sînt fotolii-pernă, în care te aşezi lejer, "ca la tine acasă", uneori în poziţii ciudate, unul dintre fotolii are forma unui cocon protector şi rotitor). Opt personaje reunite de pretextul unui curs, al unei şedinţe multiple de psihoterapie, o tabără pentru inadaptaţi care nu vor să devină mai buni, mai drepţi, mai morali, mai decenţi, ci să defuleze, să fie "adevăraţi", să fie ei înşişi. O adunare de ţicniţi, ar spune unii, parte a unui tablou colectiv, de familie, pe care Afrim îl desenează, din bucăţi, încă de la începutul vieţii lui regizorale.

And Björk, of course e al treilea spectacol al lui Radu Afrim la Ploieşti, după încercarea cu Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri din 2003 şi Plastilina din 2005 (pentru care a primit Premiul Uniter pentru regie), şi unicul dintre acestea în care lucrează cu scenografa Alina Herescu (dar cea mai recentă dintr-o lungă serie de colaborări). Montarea după textul lui Thorvaldur Thorsteinsson (tradus în urmă cu cîţiva ani de Carmen Vioreanu şi singura piesă islandeză - împreună cu Mă cheamă Isbjorg. Sînt o leoaică a lui Havar Sigurjonsson, montată la Casandra de Gianina Cărbunariu - de care s-a auzit vreodată în România) reia un inventar complex de teme de care regizorul se simte apropiat: deviaţia, identitatea sexuală, conformarea la norme sociale şi revolta faţă de acestea, ratarea personală, erodarea relaţiilor de cuplu, tradiţionalul concept de familie, ce înseamnă să fii altfel (subiecte predilecte ale noii dramaturgii europene, care-i slujeşte drept material de lucru, de obicei brut, aspectul de militantism sociocritic al acestor texte nefiind de mare atracţie pentru Afrim, singura excepţie fiind Plastilina, pentru amestecul de aici dintre agresivitatea purtătorilor de cuvînt ai socialităţii şi poezia gingaşă a anormalilor); oameni care-o iau razna, se fac c-o iau razna sau ar trebui s-o ia razna. Totul, tratat în egală măsură flamboaiant şi poetic, într-un amestec de neimaginat altminteri între Caragiale şi Rimbaud, în care dimensiunea reală şi cea onirică ajung să se întîlnească pînă la confuzie. Clovnerii, vodevil, chantan, la vie en rose şi Moşii în Piaţa Obor, deconstrucţii, cinematograf şi Giulietta degli spiriti. Multă muzică, Mon legionnaire, Agua de beber şi Björk, of course.

Titluri: Kinky ZoOne, Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, Nevrozele noastre... - derapaje sociopsihice la ordinea zilei. Adam Geist şi Krum - după numele unor protagonişti pentru care aceste date de stare civilă sînt suprema, dacă nu singura certitudine identitară (cel dintîi e un tînăr marginal şi homosexual, cel de-al doilea, un ratat social în ochii celorlalţi, amîndoi sînt prinşi în chingile lumii comme il faut, care latră, ţipă şi face scandal). Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, joi.megaJoy, E doar sfîrşitul lumii - felurite moduri de a se apropia de moarte, rafinat-detaşate în formă (şi surprinzător de pasionante, în substanţă).

Radu Afrim are ochi buni pentru actori, unii dintre ei "datorîndu-i" o vizibilitate care pînă la întîlnirea cu el îi ocolise - şi nu e vorba doar de tineri, de Elena Popa (din Alge. Bernarda's House Remix, Trei surori, Nevrozele sexuale..., Plastilina), de Alin Teglaş, Cristian Popa, Lana Moscaliuc sau Nicoleta Lefter, dar şi de Emilian Oprea (în Adam Geist şi Inimi cicatrizate) şi de mult mai experimentatul Constantin Cojocaru (în Cheek to cheek, la Nottara, în joi.megaJoy şi Povestiri despre nebunia (noastră)..., pentru care a fost şi nominalizat de două ori la Premiile Uniter, în 2007 şi anul acesta). Sînt actori "ciudaţi", ca şi personajele pe care le joacă, speciali, avînd nevoie de o atenţie şi un mod de lucru către care nu toţi directorii de scenă sînt deschişi (poate doar Victor Ioan Frunză). Uneori, nici nu "funcţionează" altfel decît cu Radu Afrim (personal, n-am văzut-o pe Elena Popa, o actriţă foarte talentată, ajungînd în alte spectacole la performanţe similare celor din montările lui Afrim), alteori lucrează puţin sau deloc cu altcineva (Cristian Popa, Clara Flores) ori îşi descoperă o latură ludică neexploată şi neaşteptată, se reinventează pe scenă (Marius Manole, de pildă în Plaja de la Brăila; în Björk..., Lorena Ciubotaru e de nerecunoscut în comparaţie cu rolurile ei de mai înainte).

Afrim e un artist al (anti)eroilor slabi, al supravieţuirii teatrale al derizoriului, al cheii minore, al învinşilor vieţii. În spectacolele lui există întotdeauna nu doar un interes constant pentru sexualitatea contemporană (interes notat de toţi comentatorii lui, dar în care nu e singular - aceeaşi "obsesie" o au mulţi regizori ai zilelor noastre, Warlikowski, de exemplu, cu care are în comun faptul că au montat amîndoi, aproape în acelaşi timp, piesa Krum a lui Hanoch Levin), ci şi un permanent şi tensionant conflict interior al acestor iluminaţi cu suflete chinuite, alimentat mereu de contactul cu publicul (aşezat, adeseori, pe scenă).

Am făcut tot acest ocol ca să spun că And Björk, of course seamănă frapant cu o filieră amplă de montări ale lui Radu Afrim, asta, pentru cei dedicaţi vizionării constante a lor (şi care nu sînt numai critici). Ceea ce găseşte însă Afrim punînd în scenă această paletă restrînsă de preocupări teatrale e diferenţa specifică a fiecărui spectacol, combinaţia unică din care se naşte. Şi clopoţelul pe care-l sună în urechile spectatorilor, vorbind în numele celor sortiţi pierzaniei.

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.