Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  And Björk, of course

Aşteptând-o pe Björk - And Björk, of course


Cuvântul, martie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vorbeam de curând cu cineva despre teatru şi, ca în orice discuţie despre teatru, am ajuns şi la Afrim. Totul pornise de la ideea mea, aceea că Afrim nu are norocul să lucreze cu actori buni (cumva acelaşi lucru mărturisindu-l indirect şi regizorul însuşi după ce văzuse spectacolele lui Árpád Schilling , "omologul lui maghiar"). Mi s-a dat replica următoare: "Afrim nu ştie să ţină lângă el nişte actori cu care să lucreze şi pe care să-i îndrume cum trebuie". Cu alte cuvinte, e talentat, dar, din păcate e prea egoist şi nu vede dincolo de propriile obsesii. După ce am văzut ultimul spectacol al lui de la Ploieşti, And Björk, of course, mi-e greu să cred acest lucru.

Toată lumea vorbeşte despre Afrim. Fie că i-au văzut sau nu spectacolele, e un subiect la care toţi se pricep. Dan C. Mihăilescu îl vede ca exponent al unui teatru vulgar şi violent (alături de Gianina Cărbunariu, cei doi regizori neavând de fapt nimic în comun), deşi, culmea, stilul lui Afrim a trecut între timp prin transformări considerabile. Cei ce încă îl privesc ca pe un adolescent care face pe nebunul nu i-au mai văzut de mult un spectacol, sau, situaţie mai plauzibilă, n-au văzut niciunul. Culmea, pe mine spectacolele lui m-au iritat de multe ori prin excesul patetic şi sentimentalitate siropoasă, pentru că, ceea ce predomină la Afrim este un fel neolirism cu accente simboliste (la care de altfel teatrul postdramatic al anilor '80 - '90 s-a întors cu mare interes) şi nu un grobianism agresiv, aşa cum vor mulţi să creadă.

And Björk, of course nu este un music-hall (cum se zvonea), ci o adaptare după textul unui artist islandez, Thorvaldur Thorsteinsson, pe care Afrim l-a modificat foarte mult, introducând chiar noi personaje, improvizând enorm cu actorii pe marginea unei situaţii aparent prea puţin conflictuală: şase indivizi participă la un workshop terapeutic pentru a-şi rezolva probleme dintre cele mai diverse, de la frustrările unei artiste ceramiste până la cele ale unui profesor pedofil. Din acest punct de vedere, And Björk, of course este cel mai static spectacol al lui Afrim, dar, paradoxal, este cel mai dinamic. Nu mai există proiecţii video, spectacolul nu e împărţit pe tablouri scurte şi nici jocul actorilor nu este prea gros sau prea teatral. Adică nu mai e aşa de cool. Se stă jos pe nişte pernuţe albe şi se vorbeşte mult (inspirată scenografia - Ikea style - Alinei Herescu).

Oricât de ciudat ar suna, lucrurile se desfăşoară aici ca în Cehov. Un Cehov contemporan, în care de data asta nişte oameni sensibili şi fragili vorbesc despre Islanda (cu aceeaşi înflăcărare cu care se vorbea la Cehov despre Rusia), joacă jocuri, cântă, se confesează unii altora, se cuplează unii cu ceilalţi şi rătăcesc printre lozinci salvatoare. Diferenţa e că la Cehov întâlnirile de acest fel nu erau premeditate, în timp ce la Thorvaldur Thorsteinsson/Afrim întâlnirea se desfăşoară într-un cadru specializat. La Cehov nu se ridica nimeni în picioare să spună că "timpul a expirat", cum face aici coordonatoarea Asta la sfârşitul întâlnirii/spectacolului. Concluzia e cu atât mai înfricoşătoare: până şi posibilitatea de a întâlni alţi oameni şi de a-ţi deversa frustrările devine un lux.

Ceea ce impresionează în And Björk, of course este această relaţie complexă şi ramificată care se dezvoltă între actori. Şi la evoluţia şi intensitatea cărora regizorul are o contribuţie majoră. Fără să se mai folosească de aceleaşi mijloace de până acum, Afrim reuşeşte un lucru formidabil: acela al suscitării creativităţii actorului. Pentru că Ioan Coman, Ada Simionică, Tudor Smoleanu, Lorena Ciubotaru, Cristian Popa, Nicoleta Lefter, Alin Teglaş, Clara Flores sunt toţi foarte buni. Privit atent, And Björk, of course se vede ca un spectacol oarecum convenţional. E o mixtură inedită între un vechi şi un nou Afrim, ale cărui trăsături sunt încă greu de identificat. Există o consonanţă deplină între ce se zice şi ce se-ntâmplă în scenă. Personajele nu sunt creionate doar la nivel schematic, ci sunt oameni plini, întregi, cu biografii şi trecut. Apoi mai există o pendulare între sensurile globale (pe care regizorul le-a evitat până acum) care fac aluzie la România de astăzi, şi sensurile fragmentare, mult mai apropiate de stilul lui.

Improvizaţia joacă un rol important în spectacol, şi din acest punct de vedere Afrim se arată generos. Temele se întrepătrund şi se suprapun haotic, umorul (şi Afrim are aici mai mult ca umor ca niciodată) alternează (uneori prea brusc) cu registrul grav, cele mai slabe scene fiind cele poetico-reflexive, şi care diluează spectacolul spre sfârşit.

Excelente sunt însă scenele când Hans îi bagă Stefaniei microfonul sub rochie (doar Purcărete mai ştie să folosească un microfon în scenă la fel de senzual cum o face Afrim aici), când toţi se iau de mâini şi strigă în cor "purificare" sau când Ingolf face un om de zăpadă punând trei fotolii albe unul peste celălalt.

Care e legătura cu Björk în toată povestea asta?. În nici un caz nu e aşa cum zice un titlu din Cotidianul: "Afrim o pune Björk în scenă". E ca şi cu Godot, personajul ăla care nu mai vine. Dar măcar i se aude vocea.



 Toate articolele despre And Björk, of course


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ionuţ Sociu


Alte articole

 Cursanţii fericirii - And Björk, of course, Mihaela Michailov
 Un fenomen - And Björk, of course, Alice Georgescu
 Să mori din dragoste de Islanda... - And Björk, of course, Iulia Popovici
 De Sfîntu Dumitru. La Reykjavik - And Björk, of course, Doru Mareş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer