Cursanţii fericirii - And Björk, of course

Terapia de grup e un performance confesiv care-şi propune abordări cognitiv comportamentale într-un anumit protocol situaţional. Studiile de psihopatologie abundă în analize ale practicii terapiei de grup, de la stabilirea fazelor de selectare şi pregătire ale grupului, la elaborarea tehnicilor şi evaluărilor de caz. În terapia de grup, psihodrama - asumarea unui comportament de rol care reuşeşte să inducă o anumită distanţare de traumă prin efectul interpretării - este esenţială. Terapia e un ego training in action (Terapii scurte de grup de José Guimón şi Béatrice Weber-Rouget, Polirom, 2006) în care grupurile de verbalizare formează o comunitate psihodinamică.

Spectacolul regizat de Radu Afrim la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti e un rezervor activ şi afectiv de comunicare performativă. Afrim face din textul islandezului Thorvaldur Thorsteinsson, And Björk, Of Course - un text cu extrem de puţine indicaţii scenice şi acţiuni propriu-zise -, un spectacol a cărui vitalitate stă în abilitatea de a transforma fiecare fişă biografică a personajelor într-o lume la limita casabilului, o lume închisă care vrea disperat să se deschidă. Afrim are parola de acces la intimitatea psihică a celor abonaţi la cursul de toleranţă şi fericire.

Lui Afrim îi plac inocenţii razna (Dora din Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, Tugati din Krum, Petr din Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele), neputincioşii psihedelic de fragili, sacii de box umani care se blochează în propria lor angoasă şi schizoidie, care alunecă în singurătate bîjbîind după fericire. Radu Afrim concentrează în spectacolele sale "mediul terapeutic" al eroilor labili psihic, tăvăliţi în cotidiana nevroză partajată cu o candoare de cele mai multe ori la limita cruzimii.


Personajele sînt cursanţi ai fericirii

În And Björk, Of Course, spaţiul creat de Alina Herescu este un fel de scoică a confesiunilor permutate într-o rocadă narativă care mizează pe capacitatea de a asculta şi pe forţa de a spune pînă la capăt o poveste personală vulnerabilă. Pe curajul de a "fraza" subiectiv accidentele, incertitudinile şi nemulţumirile camuflate din relaţii.

Afrim şi Herescu au reuşit să spaţializeze obsesii, frustrări, anxietăţi, delimitînd locul propriu al fiecărei săpături mentale. Plonjarea psihoterapeutică are drept corespondent locativ un fel de perne-fotolii din piele albă, aşezate faţă în faţă în semicerc, spaţii-aspirator în care corpurile se afundă, respectînd principiul conform căruia psihicul este excavat.

Scufundarea psihică şi cea fizică se suprapun perfect printr-o inteligentă folosire a elementelor de design interior care au o funcţie iconică foarte clar definită. Fotoliile-mingi de fotbal au rolul unor microuniversuri ale psihodramei. Personajele sînt cursanţi ai fericirii, oameni care au nevoie să-şi vorbească, să-şi fie aproape, să se simtă necesari unii altora, să tolereze apetituri sexuale incomode în viaţa de cuplu (pedofilia soţului nu se transformă nicio secundă în obiectul de isterie al soţiei) şi să nu devină un simplu releu pentru dorinţe care frustrează dependenţa de afectivitate.

Alina Herescu creează un spaţiu clinic, cerebral şi în acelaşi timp stropit cu pete de roşu care animă atmosfera. Un interior în care se intersectează sobrietatea unei şedinţe de psihoterapie cu hîrjoneala hipersexualizantă. O lume în care apetenţa lui Afrim pentru acvatic (acvariul pe verticală), pentru suprafeţe fizice şi psihice în-plutire, în-scufundare îşi găseşte rezonanţa optimă.


Björk cîntă

Actorii aleşi de Afrim au versatilitatea pe care orice exerciţiu propus de tehnicile psihodramei (trecerea peste o traumă psihică prin asumarea jocului de rol) o cere. Nicoleta Lefter (hipersensibilitatea din Inimi cicatrizate în care Afrim a distribuit-o în rolul senzualei Solange e şi în And Björk... activă) combină timiditatea şi starea depresivă a scriitoarei de succes abuzate în copilărie cu dezinvoltura unei tipe mondene. Ada Simionică ţine excelent sub control tensiunile din cuplul pe care îşi propune să-l protejeze cu orice preţ.

"Artista-ceramistă" vrea doar să fie fericită, la fel cum, atunci cînd era mică, scriitoarea îşi dorea să fie şi mai mică. Ioan Coman, foarte bun în rolul pedofilului Ingolf, are panica, stinghereala şi nesiguranţa celui pentru care obsesia nu e altceva decît o formă de iubire şi de grijă excesivă.

Lorena Ciubotaru e "şoarecele de bibliotecă" pe care impulsurile sexuale îl fac să-şi dilate pupilele ca şi cum şi-ar împrăştia corpul avid după o relaţie în care să nu fie doar obiectul plăcerii unui soţ (Tudor Smoleanu e taximetristul brutal, dintr-o bucată) care se poartă cu ea ca şi cum ar fi uleiul de la maşină. Alin Teglaş interpretează rolul DJ-ului psiho-ambiental, în tandem cu animatoarea antrenamentului terapeutic - Clara Flores. Cristian Popa în rolul retardatului reuşeşte să nu joace, să nu supraliciteze deviaţia mentală.

În And Björk..., visele din copilărie sînt centura de siguranţă a maturităţii. Iniţierea în fericire e cursa cu obstacole pe care fiecare participant la terapia pe creier deschis o parcurge cum se pricepe mai bine. Momentele de tăcere, de tandreţe şi de tristeţe se topesc în timpul concentrat al împlinirii. Björk cîntă. Şedinţa de psihoterapie continuă mult după ce spectacolul s-a terminat. Aici, în România, unde prea puţini nefericiţi se întîlnesc ca să se asculte. De frică, de ruşine, de...

Voi ce vroiaţi să fiţi cînd eraţi mici?


Urmăriţi un fragment din piesă aici.