Plăcutul fior cinematografic - Restul e tăcere

Au trecut nouă luni de cînd ieşeam fascinat de la filmul lui Nae Caranfil. A fost o seară deosebită la TIFF. Rulase la Arta Independenţa României, primul film de lungmetraj autohton. La scurt timp, cît să traversezi centrul Clujului, începea la Republica reconstituirea acelei temelii cinematografice. Restul e tăcere, un film îndelung aşteptat, un film făcut cu dragoste de cinema, un film care ne va aminti de ce iubim atît de mult să mergem la cinema. În seara asta am ieşit fermecat, din nou. Vraja nu s-a rupt, magia e tot acolo, pe ecran. În picurii de apă de pe trupul modelului care pozează pentru pictorii din casa lui Leon. În hora dinaintea plecării la luptă. În glasul Aristizzei. Pe figura lui Carol I. În ochii proiecţionistului.

Restul e tăcere mi-a plăcut pentru că mi-a reaprins bucuria de a zîmbi. Un zîmbet care persistă dincolo de dispariţia umorului de pe ecran, un zîmbet al bucuriei de a trăi. Atunci, la TIFF, parcă mi-a uşurat pieptul. Acum bucuria a fost de altă natură, ţine de savoarea vieţii, una în note diverse, uneori grave, alteori triste, alteori calme, uşoare.

Participarea cinematografică depinde de acceptarea unor convenţii; în cazul acesta cred că singura cerinţă e să ai sufletul deschis spre România care se-nvolbură pe ecran. O societate complicată, cu fanfaroni de clasă, cu idealişti hotărîţi, pe baricade, cu puştani zdrenţăroşi, cu ghicitoare în ghioc, cu conflicte între generaţii, cu satisfacţia unei bîrfe la o înmormîntare, cu iubiri neîmplinite şi cu vise furate. Unde e haos, dar e un haos fecund. Pe fondul său va creşte o artă. Mi-au plăcut trecerile de la tonul tragic la cel cald, omagial sau ghiduş. Mi-au plăcut actorii care susţin povestea. Mi-a plăcut curiozitatea camerei de filmat, faptul că nu stă un moment liniştită, că iscodeşte, că respiră şi că dă suflu poveştii. Toate acestea trezesc un fior aparte... plăcutul fior cinematografic. Restul e tăcere e un pod peste un secol de cinema, un pod pe care Nae Caranfil îl desenează în culori vii, precum Parisul!

Mi-au plăcut sentinţele adresate artei cinematografice, mi-a plăcut lupta eroilor pentru a poseda această artă, unul pentru încîntarea de a se juca şi a făuri ceva durabil, altul pentru a-şi umple straiţa cu bani. Mi-a plăcut solemnitatea finalului, cînd, prin restabilirea echilibrului lumesc, istoria respectivă primeşte plecăciunea cuvenită - dreptatea e făcută, valorile sunt puse în lăcaşul lor. Încă ceva: mi-a plăcut surîsul lui Grig la gestul tatălui său, care, salutîndu-i reuşita, îl împacă definitiv.

Restul e tăcere vorbeşte despre pasiunea unui tînăr, Grigore Brezeanu, care la nouăsprezece ani ardea în dorinţa de a însufleţi istoria ţării, prin film. El este prilejul unei montări universale despre tensiunea existentă în creator, despre dezechilibrul dintre meseria practicată cu nervi, dezgust uneori, şi conştiinţa împlinirii prin acea muncă, despre dificultatea de a realiza un film, despre valoarea prieteniei sau despre gustul dulce-amar al destinului. Restul e tăcere vorbeşte despre lucruri Mari, foloseşte cuvinte Mari, însă rămîne într-un registru firesc şi este necontenit un spectacol.