Restul e tăcere: Once Upon a Time in Romania

Imaginea străzilor vechi şi muzica care acoperă totul, à la Morricone, şi care te duce într-o clipită în lumea din Once Upon a Time in America. Şi în lumea de la începutul cinematografului, într-un Bucureşti arhetipal. Filme mute, ecranul de pînză, peliculă fragilă şi inflamabilă, vise făcute să fie trăite sau frînte. Proiectul pe care Nae Caranfil a visat 20 de ani să-l facă şi care a fost mai greu de realizat decît Independenţa României, filmul din film.

Cu doi actori înfruntîndu-se faţă în faţă (Marius Florea Vizante şi Ovidiu Niculescu), povestea este reală (chiar dacă romanţată şi cu nume schimbate) şi trebuia să fie spusă. Pe ecran lat, într-un mod impozant. O producţie românească cu buget impresionant, filmată cu eleganţă în zilele renaşterii filmului românesc, printre filme dure şi realiste, este ceea ce speram că se mai poate face într-o ţară care uită uşor şi nu-şi aminteşte. La joie du cinema, de modă veche poate, dar cu un suflu nou, şarje bine ţintite şi referinţe copioase pentru adevăraţii cinefili. Un muzical fără a fi un muzical, un film de război fără a fi un film de război, un film romantic fără a fi romantic, şi o dramă care este de multe ori comică, această privire nostalgică asupra zilelor pionieratului celei de a şaptea arte dă naştere unui film copleşitor. Emoţionat, viu, epic şi operatic Nuovo Cinema Caranfilo. Restul e tăcere.