Casta novice Isabella, care-i refuză lui Angelo trupul său în schimbul vieţii fratelui, intră urlîndu-şi sufletul în scenă. Păcătosul Lucio, pentru care democraţie înseamnă libertate sexuală şi libertatea de a vorbi de rău stăpînirea, vine înecat în sînge, cu chipul perplex, în faţa scenei. Ei - purtătorii simbolici ai moralităţii şi libertăţii - sînt marii înfrînţi ai unui experiment dictatorial.
Aşa arată finalul spectacolului craiovean al lui Silviu Purcărete cu Măsură pentru măsură de Shakespeare, una dintre piesele lui cele mai ingrate, prin intriga extrem de alambicată, şi, în acelaşi timp, una dintre cele mai generoase ca potenţial de exploatare tematică (amănunt anecdotic: e un text în care, excepţional pentru autorul elisabetan, un maestru al băilor de sînge, nu moare (aproape) nimeni, deşi Măsură pentru măsură a fost declasificată din seria comediilor şi plasată printre aşa-numitele "problem plays", alături de Troilus şi Cresida- montată de Purcărete la Budapesta şi văzută în România la Festivalul Shakespeare 2006 - şi Totu-i bine cînd se termină cu bine). E un Shakespeare nu prea frecventat, totuşi (oare tocmai pentru plurivalenţa lui interpretativă?), singurul spectacol recent cu Măsură pentru măsură fiind cel al lui Alexandru Berceanu de la Odorheiu Secuiesc, din 2005, în care accentul cădea asupra percepţiei sociale a "delictelor" sexuale (desfrîul, dar şi homosexualitatea) şi a moralităţii pedepsei cu moartea. Berceanu reducea distribuţia, atribuind fiecărui actor dublu rol, practic feţe antitetice sau complementare ale unei condiţii similare (fecioara Isabella, de pildă, aspirantă la călugărie, era jucată de aceeaşi actriţă care-o interpreta pe codoaşa Madam Overdone, iar Angelo, locţiitorul ducelui, păzitorul ipocrit al moralei, era, totodată, şi călăul Abhorson), dar regizorul nu intervenea radical la nivelul primar al deznodămîntului, în care, aparent, binele şi dreptatea triumfă, iar nemernicii sînt pedepsiţi.
Asta este însă tocmai ceea ce face Purcărete, "cioplind" pînă la os în textul piesei şi transformînd-o într-una dintre cele mai cinice descrieri teatrale ale substanţei unei dictaturi.
Povestea merge aşa: cică un duce (al oraşului Vienna, unde lumea îşi cam face de cap în dispreţul legii şi moralei) se face că pleacă nu se ştie unde, lăsîndu-l drept locţiitor pe cel mai virtuos dintre supuşii săi, Angelo. Angelo se pune pe loc pe biciuit şi tăiat capete, ca să pună capăt dezmăţului în care se complac concetăţenii lui, iar o primă victimă e Claudio, care şi-a lăsat grea iubita (şi viitoarea soţie), pe numele ei Julieta; în ajutorul condamnatului sare sora lui, Isabella, care vrea să se călugărească, numai că Angelo nu se lasă şi nu acceptă graţierea decît cerîndu-i, după ceva dileme morale, fecioria Isabellei. Ducele, deghizat în preot, pune la cale o înşelătorie şi o îndeamnă pe Isabella să accepte, locul ei luîndu-l, însă, Mariana, fosta logodnică a lui Angelo, pe care el o părăsise. Angelo îşi încalcă vorba şi, cu promisiunea nopţii de plăceri cu tot, ordonă decapitarea lui Claudio, dar ducele împiedică această crimă, totul e dat în vileag, Angelo - forţat s-o ia de nevastă pe Mariana, Claudio - reunit cu iubita lui, iar ducele - oferindu-se pe sine de soţ novicei Isabella. Cine face binele? Ducele? Ei bine, nu. Restabileşte el vreo ordine a dreptăţii? Nici vorbă. În orice caz, nu la Purcărete.
La antipod faţă de anteriorul său spectacol, Faustul de la Sibiu, regizorul practică aici o scenografie extrem de simplă, de artizan teatral: o cutie cu pereţi mobili (manevraţi manual), în permanentă deplasare, pe un fond muzical de utilaj de măcinat, permiţînd astfel schimbarea spaţiilor de joc, apariţia şi dispariţia actorilor şi a elementelor de recuzită (reduse la cîteva braţe de paie, mese şi scaune de lemn simplu). Cu excepţia ducelui (Ilie Gheorghe, alunecos ca un iezuit) şi a lui Angelo (Valentin Mihali, ascet cu aer de pervers), amîndoi îmbrăcaţi la costum, toate personajele sînt înveşmîntate în halate: trăiesc (o vădeşte debutul spectacolului) într-un soi de budoar generalizat, cu lobul moralei tradiţionale extirpat, dar în bună pace, altminteri, adică fără cea mai mică intenţie de revoltă, exercitîndu-şi liber "dreptul la servitute", material experimental pentru orice guvernant.
Supraveghetorul general al întregii puneri în scenă (instalarea la putere a ahtiatului inchizitor Angelo) nu mai e ducele, ci un personaj secundar în piesă, Lucio, prietenul lui Claudio (jucat, într-o interpretare de satir şi o siguranţă a rolului care te lasă cu gura căscată, de Sorin Leoveanu), care organizează scenic momente succesive (unde comunitatea, de destrăbălaţi cum e ea, serveşte drept public şi instanţă), devenind garantul libertăţii de expresie în raport cu autoritatea (e spurcat la gură la adresa ducelui) şi al liberului acces la decizia publică. La fel cum Isabella (Valentina Popa, în reprezentaţia văzută de mine, şi dublată, altfel, de Ana Ularu), ale cărei tribulaţii morale, spaime, neînţelegeri, disperări, care-o prind într-un sfîrşit în plasa de păianjen a ducelui, au un loc important în spectacol (în timp ce figurilor Marianei şi Julietei le rămîne un spaţiu strict simbolic).
Într-un mod ciudat, înscenarea ducelui - ah, toată substanţa tiraniei se concentrează în lejeritatea cu care conducătorul oraşului decide moartea unui oarecare, ca să mascheze salvarea lui Claudio, şi în siguranţa mîinii care secţionează gîtul unui cadavru! - pare menită nu atît "demascării" lui Angelo (aparent, un contracandidat pe termen lung al liderului legitim, pe care acesta din urmă găseşte calea de a-l scoate din joc, printr-o tactică nu prea îndepărtată de strategiile de eliminare a "duşmanilor interiori" şi a potenţialilor deviaţioniştilor comunişti, dîndu-l pe mîinile unei "văduve negre", Mariana de acum, care-l va consuma pînă-n seară), cît descoperirii şi anihilării oazelor de independenţă interioară, de viaţă privată, adevărata dinamită de la temelia oricărei dictaturi. Uneori, e simplu (servitorul codoaşei, căruia i se oferă slujba de călău ca să-şi salveze viaţa), alteori, trebuie tărie de caracter şi măsuri radicale: Isabella nu voise să-şi dea castitatea în schimbul vieţii fratelui, dar trebuie să şi-o dea, ducelui, degeaba... Cît despre Lucio, Lucio trebuie să moară, gata cu joaca şi jocurile, el e nebunul regelui, iar nebunul piere întotdeauna.
Sarcastic? Sardonic? Spectacolul în sine e încă o dată pe atît.
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.