Dualitatea binelui şi a răului în Măsură pentru măsură

Dualitatea binelui şi a răului în Măsură pentru Măsură
 
Ultimul eveniment al Festivalului Naţional de Teatru 2012, Măsură pentru măsură, a respectat tradiţia întâlnirilor dintre Shakespeare şi Purcărete pe o scenă încărcată vizual şi plină de detalii încifrate. Impactul e mare mai ales dacă îl trăieşti pentru prima oară. Punerea în scenă îţi aduce aminte de arta conceptuală a secolului XX şi de artiştii care foloseau decorul ca metafore pentru idei. Silviu Purcărete pare să-şi fi ales cu grijă obiectele ornamentale, în funcţie de motivele predominante din piesa de referinţă.
 
Scrierea lui Shakespeare, mai puţin cunoscută, repune în circulaţie probleme încă importante pentru perioada în care trăim. Acţiunea piesei se petrece în Viena, în timpul unei guvernări corupte şi despotice, a cărei populaţie se adânceşte cu rapiditate în universul viciilor şi al exceselor. Indiciile folosite pentru a crea atmosfera unei epoci trecute, deci adevărate, par a fi mici artificii folosite de autor pentru a plasa cumva acţiunea într-un timp real. Însă piesa nu-şi propune să trezească memoria unui trecut istoric. Ea se apropie, mai degrabă, de natura distopiei orwelliene. În 1984, Orwell a imaginat forţa răului totalitar dusă până la culmile paroxistice ale cenzurii, torturii şi manipulării. În aceeaşi manieră, Shakespeare, cu mult timp înainte, avea deja material de studiu oferit de marile puteri ale lumii din epoca sa şi a raportului tiranic dintre împăraţi, duci şi populaţia condusă de aceştia.
 
Una dintre temele centrale întâlnite atât în 1984 cât şi în Măsură pentru măsură este cea a relativismului dintre bine şi rău. În piesa lui Shakespeare, ca şi în romanul lui Orwell, aceasta este întâlnită atunci când conducătorii se abat de la simplul statut de lideri politici făcând abuz de puterea pe care o deţin. Puterea obţinută altfel decât în mod natural, legal, instaurează neoficial autoritarismul ale cărei trăsături generale le cunoaştem din propria istorie.
 
Personajul ducelui Vincentio deghizat în preot este unul dintre personajele-cheie ale piesei şi unul dintre principalii militanţi ai totalitarismului. Acesta reprezintă atât dreptatea, cât şi spiritualitatea şi moralitatea unei comunităţi. El îşi revendică în mod nelegitim statutul de conducător al binelui, cu preţul suferinţei şi al manipulării celorlalte personaje. În acest plan narativ observăm cum Shakespeare jonglează cu caracterul personajului, atribuindu-i contraste diferite în funcţie de situaţii. Minţind-o pe tânăra novice Isabella, şi pe logodnica renegată a locţiitorului său - ducele Angelo, consecinţele acţiunilor lui Vicenţio nu sunt întru totul dăunătoare. Dimpotrivă, cele două înşelăciuni care i se pun la cale lui Angelo cu ajutorul celor două femei au ca rezultat salvarea vieţii condamnatului Claudio, demascarea abuzului de putere al lui Angelo şi căsătoria mult dorită a Marianei. În acest sens, natura morală a protagonistului este ambivalentă. Vicentio planifică să-l supună pe succesorul său mustrării publice, însă devine binefăcător fără intenţie.
 
Coexistenţa dintre sacru şi profan în fiecare dintre noi nu este doar o temă a piesei lui Shakespeare ci şi o importantă trăsătură umană. Personajul Lucio este "un tânăr cochet" care simulează imaginea individului uman, iertător şi inspiră mai degrabă virtutea decât "păcatul". Lucio este un intermediar între personajele care înclină către extremitatea binelui sau a răului, fapt care îi conferă o poziţie morală incertă. Într-un fel, el are un statut moderat din punct de vedere tipologic. Cred că Lucio se apropie cel mai mult de caracterul moral la care oamenii subscriu. El nu are înclinaţia patologică de a profita de pe urma semenilor săi, dar nici nu refuză fructul interzis. Relaţiile pe care Lucio le are cu alţi oameni sunt dominate de compasiune şi loialitate. Condamnatul Claudio este prietenul său, pe care încearcă să-l salveze ghidând-o pe sora acestuia, Isabella, către ducele Angelo pentru a-l convinge să renunţe la sentinţa dură. Aceasta este prima relaţie cu adevărat umană pe care o putem identifica în prima parte a piesei.
 
Un alt exemplu de relaţie este cea a cuplului condamnat, Claudio şi Julieta, folosit în prim-plan pentru a evidenţia dezaprobarea relaţiei lor. Claudio este condamnat la moarte pentru că a sfidat legea unindu-se deliberat cu Julieta în lipsa acordului autorităţilor oficiale. Condamnarea celor doi nu înseamnă doar blamarea iubirii de cuplu, ci şi a iubirii aproapelui, a iubirii frăţeşti (vezi relaţia dintre Claudio cu sora lui, Isabella).
 
Cele două exemple sunt utilizate de Shakespeare şi apoi de Purcărete pentru a le pune în contrast cu toate celelalte raporturi inumane dintre personaje care urmăresc distrugerea lor. Autorii nu forţează natura personajelor, nu le limitează la nişte tipologii care să creeze mai degrabă prejudecăţi decât judecăţi obiective. Personajele oscilează între bunătate şi cruzime, între iertare şi pedeapsă. Complementaritatea dintre valoare şi non-valoare este de factură universală, de şablon. Suntem cu toţii atât morali, cât şi imorali. Această idee reiese cel mai bine din scena finală a piesei, a cărui decor creat de Purcărete aminteşte de scena biblică a Cinei cea de Taină. Locţiitorul Angelo este demascat în timpul mesei festive organizată cu prilejul revenirii ducelui Vicentio. Versiunea regizorului este una ironică nu faţă de cea religioasă, ci faţă de simbolistica ei în lumea failibilului uman. Acesta este momentul în care iertarea ca virtute devine din nou legitimă, însă cu preţul unei noi măşti a tiraniei. Claudio este salvat de la pedeapsa cu moartea în schimbul inocenţei surorii sale; Lucio este pedepsit pentru libertatea pe care şi-a arogat-o de a-l critica pe Vicentio în faţa preotului, neştiind că vorbeşte cu însuşi ducele care preluase cu forţa autoritatea religioasă.
 
Toate aceste secvenţe apar pe scena Teatrului Naţional fragmentate de nişte ziduri înalte care despart planurile naraţiunii şi oamenii din ele. Sunt nişte ziduri care te uimesc prin modul neutru prin care se impun în faţa personajelor împotriva voinţei acestora. Traiectoria lor, ireversibilă şi de neevitat, simbolizează modul în care conştiinţa umană se ascunde în umbra pornirilor egoiste, interesate. Ele sunt propriile noastre limite, barierele care ne împiedică să ajungem la celălalt din noi sau de lângă noi. Rolul apariţiei lor este de a ne face conştienţi că lupta dintre Cain şi Abel se păstrează încă vie în lume şi depinde numai de noi să o diminuăm.
 
Shakespeare şi Purcărete au vizualizat coruptibilitatea şi slăbiciunile naturii umane şi le-au pus în scenă sub forma unei fabule distopice a cărei pildă trebuie descoperită la final. Ei ne vorbesc despre tot: despre nevoia de putere, favoritismul politic, despre cât de relative sunt virtuţile şi păcatele şi cât de uşor le etichetăm în mod eronat. Însă cel mai important este faptul că ne-au vorbit despre dualismul bine-rău, dualism care există în fiecare dintre noi, indiferent de educaţie, poziţie socială sau provenienţă. Poate că acest dualism ne aduce nota de plată în urma căderii din Paradis. Sau poate că pur şi simplu există pentru a ne face mai lucizi, mai atenţi cu vieţile din proximitatea noastră.