Pe un fundal sonor de tăvălug care vine, vine, calcă totul în picioare, pereţi gri (gri ca viaţa-n dictatură, amestecul de alb şi negru care face şi "uniforma" dictatorilor) înaintează, traversând scena şi lăsând când să apară, când să dispară personaje în halate în culori vii, spaţii de joc.
Nici 300 de spectatori (cam tot atâţia, în ciuda aparenţelor, câte locuri are şi hala Faust-ului de la Sibiu) nu intră în sala Naţionalului de Craiova, unde Silviu Purcărete a montat acum Măsură pentru măsură: o parte din sală e "tăiată", pentru ca publicul să nu aibă acces (vizual) la misterul care pune în mişcare decorul mobil al spectacolului. Un mister altminteri uşor de pătruns - e o mică magie ce ţine de purul artizanal al teatrului (şi de capacitatea de sincronizare a tehnicienilor care manevrează panourile).
Măsură pentru măsură e un text care vorbeşte, în acelaşi timp, despre o mie de lucruri (printre altele, dacă cineva ar fi căutat cu adevărat o dramă despre onoare şi respectarea jurămintelor, aici ar fi găsit-o fără îndoială). La Purcărete, această imposibil de arborescentă piesă despre un duce care-şi pune supuşii la încercare pentru ca, în final, el însuşi să cadă proba devine un eseu dintre cele mai rafinate despre dorinţa de putere şi despotism, în jurul tipului de morală care ar trebui să guverneze o societate. Ducele (Ilie Gheorghe, cu o aură mefistofelică) care-şi deleagă puterea unui nobil de mare rectitudine şi-l urmăreşte, deghizat în călugăr, în timp ce taie şi spânzură să facă ordine, prin sânge, în ţara lăsată pradă poftelor (un bordel, de-a dreptul), deşi el însuşi a păcătuit şi-ar mai face-o, nu să pedepsească ipocrizia vrea şi nici binele cetăţenilor, ci eliminarea unui posibil contracandidat şi întărirea propriei dominaţii. "Supraveghează şi ucide", deviza totalitarismului "Big Brother".
Doi sunt actorii care se ridică deasupra jocului de mulţime (cetăţeni şi legiuitori) din Măsură... - Sorin Leoveanu în tânărul Lucio şi Iulia Lazăr ca delabrata codoaşă Doamna Overdone/Răscoaptă (ar mai putea fi şi Ana Ularu, în Isabella, novicea la care tânjesc dictatorul provizoriu şi cel etern, însă în reprezentaţia văzută de mine rolul era jucat de Valentina Popa). Iar dacă scopul regizorului e să facă din apărătorul meschin al moralităţii, Angelo, un personaj antipatic, prin Valentin Mihali chiar reuşeşte. Cu un machiaj elaborat (faţă emaciată, dinţi putrezi şi păr ca o tufă de ciulini) şi punându-şi în joc întreaga plasticitate corporală, Iulia Lazăr în partitura proxenetei e personalitatea emblematică a unei lumi dincolo de false dileme etice, care trăieşte şi-i lasă şi pe alţii să trăiască, care-şi acceptă condiţia fără să devină victimă. Adevăratele victime sunt casta Isabella (şi, prin ea, moralitatea însăşi) şi Lucio, devenit, din personaj secundar, maestru de ceremonii al societăţii civile şi garant al libertăţii de expresie, din care Leoveanu, cu acea graţie a lui inegalabilă printre actorii tinerei generaţii, face o prezenţă puternică cu infinite posibilităţi de întrupare.
Nu pentru că ar fi un spectacol grandios e Măsură pentru măsură un eveniment teatral al primăverii româneşti. Să fie oare pentru că Silviu Purcărete e un regizor adevărat?
Teatrul Naţional Craiova
Măsură pentru măsură de William Shakespeare
Traducere de Ioana Ieronim
Regia şi versiunea scenică: Silviu Purcărete
Scenografia şi costumele: Silviu Purcărete şi Gabriel Mănescu
Muzica: Vasile Şirli
Cu: Ilie Gheorghe, Valentin Mihali, Adrian Andone, Sorin Leoveanu, Valeriu Dogaru, Angel Rababoc, Valer Dellakeza, Ana Ularu/Valentina Popa, Cerasela Iosifescu, Romaniţa Ionescu, Geni Macsim, Anca Dinu, Iulia Lazăr, Gina Călinoiu etc.