Un film aşteptat - Restul e tăcere

Unii dintre noi au aşteptat cu sufletul la gură filmul acesta încă de pe vremea când Nae Caranfil câştiga la concursul CNC finanţare pentru proiectul său de a reconstitui, ficţionalizând parţial, realizarea primului lung metraj autohton, Independenţa României. Văzut în premieră la Festivalul Transilvania din 2007, într-o seară târzie, Restul e tăcere a fost momentul de graţie al ediţiei, o proiecţie la care s-a râs cu lacrimi, s-a aplaudat compulsiv pe parcurs şi s-a lăcrimat la un final care îţi aminteşte forţa teribilă a filmului de a te mişca aşa cum nici un alt mediu nu o poate face. Revăzut la Locarno, cu un public străin, reacţia s-a dovedit egal uimitoare, mai ales la sesiunea de Q&A de după, unde fiecare spectator ţinea să spună, înainte de a-şi formula întrebarea, cât de mult l-a mişcat povestea sau care a fost momentul său preferat. Situaţie extrem de rară, chiar şi (sau cu atât mai mult) în festivaluri în care pentru selecţie primează criterii extra-filmice precum politica, geografia sau cel mai nou trend stilistic.

Căci Nae Caranfil, regizor unic în peisajul cinematografic românesc, aflat acum la al cincilea film, a revenit, la 5 ani după ce cucerea cu Filantropica public şi critică deopotrivă, cu un epic de proporţii, pasionant, emoţionant şi, pe alocuri, cât se poate de trist, care vorbeşte, cu empatie şi ardoare, chiar despre entuziasmul nebunesc al pionierilor filmului, românesc sau de aiurea şi, până la urmă, despre patima atot-devoratoare ce i-au animat pe acei oameni chitiţi să îşi închine viaţa şi energia unei arte privite mereu - şi mai ales pe atunci - strâmb de cultura "înaltă".

În cinematografia noastră actuală, dominată de minimalism şi căutarea (apăsată) a realului, Caranfil a avut curajul (sau nebunia? o stare oricum împărtăşită de eroii săi) să facă din Restul e tăcere o istorie grandioasă, în vâna marilor filme de studio hollywoodiene de altădată, o mixtură ingenioasă de film(-în-film) de epocă, bâlci - să nu uităm că în acele vremuri (1911) cinema-ul nu era artă, ci privit mai curând ca o distracţie îndoielnică pentru masele needucate şi lipsite de rafinament - şi pasiune devoratoare. Cu personaje care nu-şi pun problema ridicolului şi a măsurii, care visează şi încearcă imposibilul, genul pentru care americanii (tot ei!) au inventat sintagma larger than life. Jucat cu poftă de actori cărora nu pare să le pese că în acelaşi climat de realism-înainte-de-toate se vor trezi destui să îi acuze că exagerează sau n-au nuanţe. Nimic mai aberant. Oricine a studiat fie şi razant perioada şi mediul respectiv, recunoaşte uşor maniera şi gesturile grandioase specifice, care atunci păreau cum nu se poate mai fireşti. Iar candoarea cu care Marius Florea Vizante (la a treia colaborare cu Caranfil după E pericoloso sporgersi şi Filantropica) se abandonează rolului de puşti pasional care la doar 19 ani lasă baltă orice alte preocupări şi se aruncă fără plasă de siguranţă în nebunia realizării unui film (pe vremea când oamenii abia învăţau cum se face asta) e absolut cuceritoare, reuşind să îţi imprime pe retină şi în memorie unul dintre cei mai frumoşi visători ai cinema-ului.

Restul e tăcere e mai ales o superbă declaraţie de dragoste necondiţionată făcută celei de-a şaptea arte ca divertisment total şi captivant. Şi reuşeşte, impecabil, să ne amintească de vremuri când a merge la filme era o bucurie şi nu doar o distracţie oarecare sau, chiar mai rău, un "gest cultural". Căci împacă de minune arta (de la scenografia şi costumele impresionante la imaginea lui Marius Panduru) cu umorul marelui cinema popular şi patima şi siguranţa pe care numai adevăraţii regizori le pot avea.

Şi nu ne rămâne decât să sperăm că cei care îl vor vedea în cinematografe - singurul loc în care grandoarea epică şi spectacolul extraordinar oferite de acest film pot fi percepute şi gustate cum se cuvine - să reacţioneze cu aceeaşi ingenuitate, poftă şi aprindere cu care o făceau, descoperind minunea numită cinema, primii spectatori, aşa cum îi vedem într-una dintre cele mai frumoase secvenţe din splendidul film al lui Caranfil. Pe care n-ar trebui să îl rataţi sub nici o formă.