Vava Ştefănescu: Amprenta, ca idee, s-a născut toamna trecută, gândindu-mă la ce vom face în anul 2008. Programul a apărut din dorinţa de a răspunde unei necesităţi. E nevoie să creăm repere în România. Fie şi numai pentru că se confundă numele şi persoanele, între Mihai Mihalcea şi Cosmin Manolescu, între Manuel Pelmuş şi nu mai ştiu cine. Sunt totuşi artişti care au făcut deja proba calităţii şi au căpătat o anumită maturitate artistică. Şi-au configurat deja universul, preocupările, tendinţele şi direcţiile spre care merg, dar, cu toate acestea, au o imagine relativ fragmentară. Nu o mai iau de la capăt ca să explic de ce. Cert este că suntem în anul 2008 şi aceasta este o realitate. Societatea românească, în orice domeniu, are nevoie de repere. Asta în condiţiile în care unul dintre blestemele societăţii româneşti este că se denigrează orice apare. Dar, acum cred că sunt câteva persoane şi personalităţi care vor să construiască, iar noi dorim să participăm la această întreprindere se a crea nişte repere artistice reale.
A.R.: Să precizăm că atunci când vorbim despre această nevoie, suntem dincolo de o cerinţă expresă şi explicită venită din partea cuiva anume.
V.Ş.: Într-adevăr, nu e o cerinţă care vine din partea publicului. De fapt, el nu are cum să ştie, deci nu are cum să ceară. El se ghidează după informaţiile pe care le primeşte prin mediile existente. Am semnale însă că e nevoie să vorbim despre personalităţi, să le punem în valoare, în prim plan. Să le facem vizibile şi să le prezentăm corect, Cred că e de datoria noastră să-i punem într-un context care să le confere vizibilitate. De fapt, noi facem posibil, iar ei fac vizibil. Şi merg mai departe şi dezvoltă şi dezvăluie acel necunoscut despre care vorbea Xavier LeRoy. Ca să rezolvi ecuaţia, într-un spectacol, trebuie să implici o necunoscută. Nu e ca în matematică, unde rezolvi ecuaţia ca să afli necunoscuta. Aici, necunoscuta ia rolul formulei, ca să ajungi la rezultatul dorit, de ea ai nevoie, pe ea trebuie să o incluzi.
A.R.: Să revenim la Amprenta!
V.Ş.: Încă de la început, l-am gândit ca pe un program cu două dimensiuni, astfel încât în interiorul lui coerent să permită o flexibilitate cât mai mare. Pe de o parte, să dai voce, să pui lumina pe o personalitate, să dai sonorul mai tare către expresie şi către prezentarea întregului univers. Din acest motiv, am gândit un mandat curatorial, în timpul căruia artistul să aibă responsabilitatea, dar mai ales libertatea de a programa şi de a organiza tot ce crede că e necesar, binevenit şi are legătură, bineînţeles, cu universul său artistic. Pentru că amprenta fiecăruia este alta, e personală. Dacă în locul meu, de director artistic la CNDB, ar fi oricare dintre artiştii invitaţi, ar face altceva. Şi aici e de spus că din convingere încerc să sparg acest statut de director artistic - curator. Nu o fac pentru a-mi declina responsabilitatea, ci pentru a sparge viziunea unică, dictatorială. Am certitudinea că numai prin participare se poate construi ceva şi că, în fond, aceasta este amprenta pe care pot eu să o las, prin tot ce aduc toţi ceilalţi, prin aceea că participă în mod activ şi sunt valoroşi şi au ceva de spus.
Pe de altă parte, este vorba despre o multiplicare de viziuni într-un acelaşi cadru coerent. Asta va da identitate Centrului, ca receptor şi ca posibil motor al lucrurilor creative şi artistice şi culturale care sper să se întâmple. Aceasta este misiunea Centrului şi aici ating cea de-a doua dimensiune despre care pomeneam la început. Va împlini această misiune de a face posibil, de a fi platforma şi home basis-ul atâtor artişti care au foarte multe de spus şi care au foarte mulţi prieteni în universul lor artistic. Pot să fie prieteni cu care au lucrat, complicităţi artistice - nu? -, fie să-i aducă în calitate de invitaţi tocmai ca o confruntare sau o dezbatere pe nişte o idei. Sunt, în concluzie, oameni cu care ei se întâlnesc într-un anumit punct de gândire.
A.R.: Ai lansat deja invitaţii câtorva coregrafi să-şi pună Amprenta asupra Centrului. După ce principii ai operat selecţia?
V.Ş.: Toţi aceşti coregrafi invitaţi sunt foarte activi la nivel de gândire despre ceea ce se întâmplă astăzi. Nu sunt pasivi şi în aşteptare, ci sunt artişti care fac lucruri şi împing alte lucruri mai departe. Cred că e un program foarte bine conturat, cu limitele sale - bugetare, în primul rând, dar nu numai.
A.R.: Programul va fi lansat în câteva zile. Poţi să ne dai câteva detalii despre ce se va întâmpla?
V.Ş.: Într-adevăr, va începe în a doua jumătate a lui martie 2008 cu Răzvan Mazilu. Calendarul lui este foarte bogat, deşi, din motive tehnice, el nu are un mandat de trei săptămâni, cum ne-am propus. Lansarea va fi pe 19 martie 2008, cu un autoportret sub formă de instalaţie. Nu spun mai mult. Vor urma o serie de spectacole invitate şi foarte multe alte lucruri. Desigur, cel mai bine ar fi să vorbească el despre alegerile sale, dar eu, una, cred că ceea ce a propus arată foarte mult despre cine e Răzvan Mazilu. Se adaugă, de fapt, altor lucruri pe care le face, mai ales în perioada aceasta, în care e extrem de activ. Să amintim numai despre gala de la Operă - Dance Generator, un eveniment de strângere de fonduri, premiera de la Operetă - Urban Kiss sau spectacolele de la Teatrul Odeon (Un Tango Mas şi Block Bach).
V.Ş.: Da, se va vedea şi deşi ştim deja că aşa gândeşte, el reuşeşte mereu să ne surprindă. În Amprenta lui Răzvan cântă, de exemplu, Vlaicu Golcea şi invitaţii acestuia. Există, de asemenea, o prezentare de modă a casei Rozalb de Mura cu dansatori de la Operetă, dar şi o expoziţie de fotografie a trei artişti mari şi valoroşi, zic eu, cu care Răzvan a mai lucrat: Mihaela Marin, Egyed Ufó Zoltán şi Harris Wallmen. Vernisajul va avea loc pe 20 martie 2008 şi va rămâne deschisă pe toată perioada mandatului său. Sunt doar câteva exemple, dar, după părerea mea, ele spun multe despre Răzvan Mazilu, despre complexitatea universului său.
Dincolo de asta, eu cred că fiecare spectacol se prezintă pe sine, făcând totodată tangenţă la universul lui Răzvan.
A.R.: Între ele şi două surprize foarte plăcute, două spectacole din ţară, pe care avem ocazia de a le (re)vedea: Insula, creaţia tandemului Fatma Mahomed şi Florin Vidamski de la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe, dar şi Solo on line, spectacolul tău de la Teatrul Naţional din Cluj. Îţi propun să vorbim puţin despre acesta din urmă.
V.Ş.: E mai greu, mai ales că a fost complet neaşteptată propunerea lui Răzvan Mazilu. Eu nu m-aş fi programat şi am ezitat să accept din două raţiuni. În primul rând, este împotriva unuia dintre principiile mele. Nu doresc sub nici o formă să se creadă că mă auto-promovez din poziţia în care sunt. Nu e deontologic. În al doilea rând, ar mai fi fost un motiv la fel de serios. Spectacolul are o vechime şi eram pe punctul să nu-l mai reiau. Nu neapărat pentru că la Cluj şi-ar fi consumat tot publicul, dar s-a consumat ceva în interiorul lui.
Aşa gândesc, dar nu pot să creez un precedent şi să cenzurez opţiunile unui artist invitat să curatorieze alături de mine în acest program.
A.R.: La finalul discuţiei noastre, am rugămintea să precizezi rolul şi dimensiunea implicării Centrului Naţional al Dansului în derularea programului Amprenta.
V.Ş.: Chiar ţin să subliniez că în momentul în care artistul vine şi începe să-şi deruleze programul, noi, cei de la CNDB, ne estompăm, ne asumăm poziţia de recipient dar şi forţa oglinzii. Rămânem voinţa politică a acestei politici culturale pe care o promovăm. În rest, încercăm să organizăm cum trebuie lucrurile, astfel încât alegerile artistului să se bucure de cele mai bune condiţii.
În ce mă priveşte, încerc să gândesc aşa cum m-a învăţat un foarte bun prieten, în formate deschise. Cred că acesta este un program în cadrul căruia poţi să aduci orice fel de schimbare fără să se distrugă sensul.
