Expoziţia declină demonstraţiile de exhaustivitate, întrunind o singură piesă monumentală, Dansul Omului Câine, semnată Aurel Vlad şi o serie de reliefuri ale Elenei Lot Vlad intitulate Scene din viaţa unei femei.
Aurel Vlad expune o replică în lemn a unei lucrări de factură antropomorfă modelate în anul 2005, într-o perioadă care se continuă şi acum, cea a cioplirii directe în lemn pe care universul său morfologic din trecut (şi disponibilitatea sa pentru decorativ) o făcea să existe în subsidiar (teama/pasiunea sa pentru vid găsindu-şi adecvarea în decupaj şi în non-figurativ). Dansul Omului Câine face parte din familia grupurilor statuare care l-au consacrat pe sculptor, dar de care se distanţează într-o anumită măsură prin dinamica ce lipseşte aproape cu desăvârşire sculpturilor hieratice, împietrite ca nişte arbori stoici.
Traseele dramatice pe care Aurel Vlad le desenează cu roşu pe trupul Omului Câine sunt imprimări ale imaginii semnelor pe care Fiara le produce din interior către carnea sa. Acest gest aflat într-o relaţie izomorfică cu "Imitatio Christi" ţine de o asimilare completă, de o veritabilă întrupare în sensul pe care creştinismul l-a dat acestui cuvânt.
"Stigmatele" nu trebuie înţelese ca o amprentă impusă din exterior pe corpul "Omului Câine", ci ca o irumpere viscerală a Fiarei în afara trupului transfigurat al omului bicefal, transformat într-o euharistie vie. Lupta din interior este privită ca un dans, iar fiara devine mecanismul care naşte în om ceea ce Vava Ştefănescu numeşte "apă şi energie", pozitivând miraculos tot ce este morbid.
Sculptura, Dansul şi Anticorpul
Sculptura lui Aurel Vlad este cu atât mai bogată cu cât introduce vidul (o prezenţă recurentă în opera sa, iar acum "invitată" şi în sculptura de faţă), însă un vid activ. Deşi calitatea sculpturilor şi amploarea cu care ele umplu spaţiul expoziţional este suficientă fizic şi estetic, vidul care se învârte în jurul personajelor create de el este viu şi completează "povestea".
Când priveşti "Omul Câine" nu poţi să nu presupui că gestul său este un răspuns la ceva ce nu poţi / vrei să vezi. Este un gest eroic, deşi poate părea un dans sau o capitulare, este gestul de rezistenţă, de non-abdicare făcut în faţa agresivităţii despre care Vava Ştefănescu ne vorbeşte în întregul său proiect "Anticorp". Lucrarea poate fi propusă ca paradigmă a atitudinii artistice faţă de agresivitate. Este o demonstraţie a faptului că prin dans sau orice formă de artă te poţi împotrivi activ oricărui "agent patogen".
Trebuie doar să-ţi aminteşti, aşa cum afirmă sculptorul, de "Fiara" din tine. Şi să o laşi să-ţi danseze înlăuntru.
Robusteţea volumelor, densitatea şi monumentalitatea care se lasă percepute în lucrările lui Aurel Vlad vorbesc despre puterea sa artistică de a se debranşa de la mirajul detaliului. Sculptura sa este masivă, dar este greutatea materiei decantate peste care se ridică tot ce este mai uşor şi mai limpede.
Scene din viaţa unei femei
Reliefurile Elenei Lot Vlad, concepute fragmentar, îşi găsesc autonomia în compoziţia cvasi-circulară care le strânge ca în mici vârtejuri de sine stătătoare. Iţele narative care se ţes în Scene din viaţa unei femei stau sub forma desenelor în cărbune care tapetează parţial pereţii mediatecii. Prezenţa acestor desene face şi mai rafinat parcursul în cadre al povestirii care se derulează în Sufrageria Vavei - instalaţie-autoportret construită în Mediateca CNDB.
Expoziţie în cadrul proiectului Amprenta / Anticorp, Centrul Naţional al Dansului. Foto de Luiza Alecsandru.
Notă: *) Dedic acest articol Vavei Ştefănescu, ale cărei spectacole ne creează anticorpi.