Manifestul strâmb - Amprenta Brynjar Bandlien

Pentru că a fi strâmb chiar şi un pic, a devia, a sări de pe fix, a altera, a deraia de pe linia ce ţi s-a tras în faţă e fundamental frumos, moral şi singurul mod viabil de a face politică şi de a privi istoria drept în ochi, şi asta pentru că linia care ar fi continuat altfel în aceeaşi implacabilă ordine fascistă până la infinit e ireversibil dislocată. Pentru că venind de unde vii asta e singurul mod de a fi sincer cu ţine însuţi, cu cei uitaţi şi omorâţi dinaintea ta. Pentru că imaginaţia politică şi estetică a culturii române e o înşiruire monstruoasă de continuităţi, filoane, purităţi, organicităţi, forme fără fond, dimensiuni româneşti ale fiinţei, etnogeneze creştine la pachet, specificuri naţionale, modele şi ierarhii, căutări de elite, ode către clase mijlocii şi orori de mase, reverii legionare, esenţe şi spiritualităţi, nostalgii burgheze, neointerbelicisme stupide, iresponsabile, falice, erecte, dar impotente şi criminale. Pentru că există o istorie uitată, mâzgălită, deportată şi ucisă, poveşti, gesturi şi strigăte de strâmbi, de recenţi, de obscuri, jidani, ţigani şi poponari care nu au statui şi licee cu plăci de marmură, decoraţii şi fotolii în academie.

Pentru că există o vreme a serenităţii împăcate, şi există o vreme a criticii lucide şi argumentate, şi există o vreme a datului cu bâta, şi există o vreme a demolatului de sfinţi, şi există o vreme a ieşitului în stradă în curul gol şi pieptul în lycra.

Pentru că tatăl tău nu a ieşit niciodată din dulap, dar ţi-a spus că dacă te atinge acolo e iubire părintească ruptă din răi şi că dacă vei spune cuiva adevărul îţi vei pierde rădăcinile, vei deveni un deznaţionalizat, un trădător de neam şi patrie, un om fără dumnezeu, un om recent şi superficial, un corect politic fără nimic sfânt, neantizat şi fără dimensiune ortodoxă, strâmb şi chiabur.

Pentru că aţi rezistat prin cultură, aţi tăcut în faţă crimei şi v-aţi afundat romantic în formele frumoase ale tinerilor laşi dinaintea voastră, care au celebrat cealaltă crimă, v-aţi retras în munţi şi v-aţi odihnit a şaptea zi şi aţi coborât din munţi şi aţi văzut că nu e bine, că lumea care s-a făcut fără voi nu s-a schimbat încă la faţă, că e murdară, colorată şi pe invers, că mănâncă mititei cu bere, bea vin dulce de neam prost şi nu vorbeşte româneşte corect, e ignobilă şi ingrată şi ne-aţi bătut obrazul şi aţi croşetat ruşinea colectivă şi jalea după ce am fi fost dacă nu eram ceea ce suntem.

Pentru că revoluţiile tinerilor din România s-au făcut tot pentru a trage linii lungi şi drepte, pentru a îngroşa liniile trase de taţi şi sfinţi părinţi, pentru a striga mai răspicat de ce urâm ceea ce urâm dintotdeauna, pentru că am ocupat universităţi doar ca să interzicem mai mult, pentru a ne exmatricula colegii strâmbi, ne-am lăsat plete pentru a purta cămăşi verzi, ne-am tatuat pentru a consuma mai mult şi ne-am distrat pentru a uita.

Pentru că trebuie să inventăm un vocabular în care să putem vorbi despre viaţă pe care vrem să o trăim împreună, pentru că nu le putem lăsa lor puterea limbii şi sanctitatea imuabilă a cuvintelor şi semnelor.

Pentru că ei ţi-au pregătit deja gramatica revoltei, iar revolta e măsurată, echilibrată, relativa, poporul a vrut linişte, vrem bunăstare, normalitate în toată polisemia ei tiranică, sfârşitul tranziţiei şi normalizare, cumpătare, cumsecădenie, omenie fără umanism, revolta e de bun simţ, scandalizată şi deranjată, e împotriva celor care nu vor să stea liniştiţi la locurile lor, împotriva celor care le strică imaginea şi brandul de ţara, împotriva a ceea ce ar fi putut ei să fie dacă istoria nu şi-ar fi bătut joc de ei.

Pentru că ai fost imaginat ca o linie, ţi s-a cerut să fii o linie, ai fost ucis când nu ai fost o linie şi ai uitat când ai fost ucis, ai fost învăţat că îţi creşte păr în palmă dacă începe să-ţi placă, că băieţii nu plâng şi feţele nu se bat, că nu ai voie să vorbeşti neîntrebat şi să stai cu mâinile la spate când eşti învăţat, iar când ţi s-a dat voie să fii liber să fii tu însuţi şi să îţi exprimi personalitatea a trebuit să fii curat, frumos, drept, corporatist şi sănătos, să fii tolerant atâta timp cât o fac în dormitor şi nu ies în stradă, să fii alternativ şi altfel, ca modelul de plastic din reclama de pe bloc.

Pentru că Brâncuşi nu e cultură şi valoare naţională, pentru că Brâncuşi a reprezentat de la bun început doi bărbaţi frumoşi care se sărută în Poarta Sărutului, pentru că şi el şi noi am fost exilaţi, pentru că şi el şi noi am fost refuzaţi, pentru că nici el şi nici noi nu lucrăm pentru a reprezenta ţara, nu suntem mesageri, diplomaţi, vestitori sau agenţi de turism, nu suntem prezenţe româneşti în străinătate care vă spăla obrazul gros de ruşinea celor care pe care i-am înrobit şi exterminat, nici el şi nici noi, nu vă promovăm şi nu facem obiecte frumoase.

Pentru că ne-a fost mai uşor şi mai confortabil să tragem linii lungi şi drepte în glia patriei, să rânduim dormitoare triste şi curate, să gospodărim familii care se pizduiesc pe traseul gardului dintre veri şi cuscre, decât să păşim singuri, cu curaj şi responsabilă sinceritate, cu inima mică sărind din piept, fără nume şi fără paşaport, dar ştiind mai bine cine suntem decât oricând până atunci şi decât oricine din liceul mizerabil care te-a făcut om şi din armată care te-a făcut bărbat, în saune şi găuri murdare pline de glorie şi de alţi oameni fără nume şi fără paşaport.

Pentru că într-o bună zi va trebui să închei acest joc ipocrit al consensului burghez, fals, îmbâcsit normativ şi second hand, al talk showului naţional ieftin şi plin de referinţe suspecte, înţelese de la sine şi luate de-a gata, al dimensiunilor spirituale, al valorilor intangibile, al lucrurilor care nu se spun şi nu se fac, al preafericiţilor şi înaltpreasfinţiţilor, perverşi şi unsuroşi, al profesoraşilor fascişti, bâlbâiţi şi fuduli. În acea zi vei striga din toţi rărunchii că naţiunea noastră e o idee fabricată de bărbaţi urâţi şi impotenţi, o idee care a urât şi care urăşte, o idee care a ucis, că taţii noştri au fost criminali şi mamele noastre abuzate, că nimeni nu a spus acum, când alţii au spus-o am justificat ne-am ascuns după degete butucănoase, când vor numi huligan golan, teribilist naiv dumnezeu, punkist cu idei antiromâneşti fără şapte ani de acasă, îi vei scuipa in faţă, le vei întoarce spatele cu infinită graţie, îi vei lăsa să putrezească într-o istorie pe care nu o vei uita şi vei merge înainte.

Strâmb, demn frumos!

(Cosmin Costinaş)

---

Manifestul Strâmb face parte din Zilele Strâmbe, o serie de evenimente şi spectacole ce au loc între 26 mai şi 14 iunie 2008, în cadrul programului Amprenta (curator Brynjar Bandlien), la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti.

Iată ce afirma artistul despre Zilele Strâmbe:

"Când mi s-a cerut să devin curator al ultimelor trei săptămâni ale stagiunii CNDB, primul meu impuls a fost să mă aşez şi să creez o listă cu oameni care mă inspiră, mă influenţează şi pe care găsesc că este important să-i prezint aici, în România.

Ce m-a surprins apoi, când am văzut lista, a fost că aceşti oamenii sunt toţi americani de origine, dar trăiesc în Europa şi au o identitate "strâmbă". Dar nu acesta este motivul pentru care apar în lista mea - nu pentru că piesele lor tratează subiecte "strâmbe" - ci mai degrabă pentru că ei sunt racordaţi vremurilor pe care le trăiesc şi sunt deschişi curentelor ce străbat Europa şi România.

Zilele sunt Strâmbe!

Permiţându-mi să fiu un subiect al vremurilor pe care le trăim şi al curentelor ce străbat aceste părţi ale lumii, amprenta aceasta este una actuală. A prezentului."

(Brynjar Bandlien)